forex trading logo
Română (România)English (United Kingdom)


Perioade Istorici Carti Forum

Autentificare



Evenimente viitoare

No current events.

Evenimente trecute

Parteneri

Banner
Banner
Home
PESTE PRUT SAU PESTE CARPAŢI?
Românilor care au susţinut, în preajma şi în primii doi ani ai Primului Război Mondial ideea intrării în conflagraţie de partea Puterilor Centrale li se atribuie de regulă idei şi sentimente ce nu ar fi corespuns unui imperativ naţional, cel al creării statului naţional. Multă vreme, adepţii curentului germanofil au fost consideraţi mai mult sau mai puţin trădători, inconştienţi sau manipulaţi, în cel mai bun caz. O asemenea judecată de valoare a fost influenţată şi de faptul că unii dintre ei, în diverse forme, au colaborat aproape doi ani, 1916-1918, cu ocupanţii aparţinând Puterilor Centrale. S-a întâmplat ca desfăşurarea evenimentelor, respectiv crearea României Mari în cursul anului 1918, să infirme argumentele lor şi să justifice total poziţia celor care se pronunţaseră consecvent pentru antrenarea Regatului României în război alături de Antantă, pe direcţia atât de bine ilustrată de un cântec la modă atunci: Treceţi, batalioane române, Carpaţii!

Tot în acelaşi context, în prezentarea evenimentelor şi concepţiilor politico-naţionale ce precedaseră antrenarea României Mici în Primul Război Mondial, a început să funcţioneze o anumită schemă. Astfel, nu se amintea deloc faptul că în publicaţiile apărute în România sau în Ardealul anilor 1914-1916 se evoca situaţia românismului de la răsărit de Prut şi deci viitoarea soartă a Basarabiei în contextul adoptării unor decizii politice. După război, multă vreme nu s-a pomenit nimic despre miza basarabeană într-o eventuală antrenare a României în război. Într-un anume fel, într-o primă fază, poziţia istoriografiei româneşti legată de opţiunile României a fost sintetizată de către Constantin Kiriţescu în monumentala sa lucrare Istoria războiului pentru întregirea României. 1916-1919, apărută în mai multe ediţii şi mai multe volume în limbile română şi franceză. Într-un subparagraf special intitulat Românii refuză ispita germană vorbeşte doar despre anumite promisiuni legate de o relativă îmbunătăţire a situaţiei naţionale a românilor din Balcani şi de eventuale garanţii privind un ipotetic atac al Bulgariei ce ar fi urmărit recuperarea spaţiului dobrogean, parţial sau în totalitate.

În 1923 apăreau în ediţia română amintirile fruntaşului politic Take Ionescu, care jucase un rol cu totul deosebit în istoria românilor din anii precedenţi. Acesta relata că în drumul său de la Londra la Bucureşti, în ajunul cunoscutului Consiliu de coroană de la castelul Peleş din 3 august 1914, făcuse o scurtă escală la Viena. Atunci şi acolo, un reprezentant al contelui Bertchold a oferit „nu numai întreaga Basarabie, pierdută la 1812, dar şi Odessa“ (T. Ionescu, Amintiri, Bucureşti, 1923, p.133).

Spre sfârşitul deceniului trei, Constantin Diamandy îşi redacta, neterminând însă, lucrarea Marele război văzut de pe frontul oriental. Autorul, un distins diplomat şi om de cultură, fusese foarte apropiat de Ionel Brătianu şi desfăşurase activitate ca ministru al României în capitala ţarilor şi, mai apoi, pe malurile Senei. În această lucrare exista un capitol special intitulat sugestiv Cum s-a negociat harta României Mari. Înainte de a preciza anumite puncte de vedere ale autorului, s-ar cuveni adăugate unele evenimente prealabile. În 1914, în toamnă, în numele lui Ionel Brătianu, C. Diamandy negociase la Sankt Petersburg recunoaşterea drepturilor României asupra teritoriilor din Dubla Monarhie, pe baza principiului etnic. Unul dintre demnitarii ruşi îl întrebase atunci pe ministrul României dacă principiul etnic nu va fi invocat de statul român şi în legătură cu Basarabia. Practic, C. Diamandy a respins o asemenea posibilitate, deci implicit revendicări în legătură cu Basarabia (A. Iordache, Reorientarea politică a României şi neutralitatea armată. 1914-1916, Bucureşti, 1998, p.127; de altfel, această realitate a neinvocării drepturilor etnice de către C. Diamandy în condiţiile existenţei românilor în Rusia o remarcă şi K. Hitchins, România 1866-1947, Bucureşti, 1994, p.278, care reţine doar faptul că o cauză a neînţelegerilor dintre România şi Rusia ar fi constituit-o împrejurările legate de partea finală a crizei orientale din anii 1875-1878).

Aproximativ în aceeaşi perioadă îşi redacta memoriile şi A. Mossolov, ministrul plenipotenţiar al Rusiei ţariste în România în anii 1916-1917. Vorbind despre tratativele ce au precedat intrarea României în război, el invocă tot felul de aspecte precum situaţia românismului transilvănean, „cartea bulgară“ etc., fără a pomeni nimic despre Basarabia, ceea ce sugerează faptul că în perioada 1914-1916 oficialii români nu au ridicat în nici un fel problema românismului transprutean. Şi totuşi, după cât se pare, problema a fost şi atunci gândită câteodată în termeni mai apropiaţi de realitate. Nu ne referim aici în mod special la faptul că în 1930, în marele scandal politic prilejuit de „ieşirea“ lui Constantin Stere din conducerea Partidului Naţional-Ţărănesc, problema Basarabiei ocupase un loc esenţial şi Constantin Stere declarase şi susţinuse pe bună dreptate că România nu procedase corect nici în timpul războiului, nici după război, în legătură cu fraţii de peste Prut. Constantin Diamandy încheia atunci subcapitolul sus-menţionat în care făcea anumite consideraţii reale doar parţial reluate ulterior în istoriografie. Astfel, el arăta că timp de peste trei decenii întreaga pregătire a armatei române fusese făcută pentru un eventual război prilejuit de o invazie rusească. Exemplifica aceasta, între altele, cu linia de fortificaţii Nămoloasa-Galaţi, fortificaţiile din jurul Bucureştiului, lipsa armamentului necesar luptelor din munţi etc. Diplomatul făcea apoi o apreciere pe care, ulterior, nici el nici alţii nu au mai reluat-o: „Noi am fost în război într-o situaţie specială. În fond, noi am avut două Alsacii, una era Transilvania, alta Basarabia. Un lucru era cert, România nu putea rămâne neutră într-un conflict în care se discută şi se rezolvă chestiunea de naţionalitate care fusese pusă de ţările Antantei [...], că în acea constelaţiune se găseau ţări ca Franţa şi Italia, care aveau revendicări naţionale“. Justificarea pe aceeaşi linie a justeţei şi legitimităţii intrării României în război în 1916 este prezentă şi în ultimele lucrări ale istoricilor români şi străini.

E de remarcat totuşi că în ultima vreme, în legătură cu intrarea României în Primul Război Mondial, s-a produs o anumită schimbare, insuficientă în opinia noastră, pentru că rămâne la jumătate de drum. Astfel, se consideră că atunci ar fi fost o înfruntare între două orientări, adepţii existenţei asigurate a statului român şi cei ai întregirii naţionale. S-au înfruntat atunci partizanii securităţii naţionale (P.P. Carp, C. Stere etc.) şi cei ai unităţii naţionale (Ion I.C. Brătianu, Take Ionescu, Nicolae Filipescu, N. Iorga etc.). Evident, şi unii şi alţii voiau securitatea ţării şi nimeni nu respingea idealul unităţii. Era prin urmare vorba de prioritatea acordată securităţii sau unităţii naţionale. Constatăm şi aici ignorarea mizei românismului basarabean în numele unei securităţi naţionale care, în condiţiile de atunci, era practic iluzorie. Desigur că în acest context analiza evoluţiei raporturilor dintre români şi statul lor naţional, pe de o parte, şi marele imperiu de la răsărit, pe de altă parte, avea ca punct central de referinţă şi soarta teritoriului dintre Prut şi Nistru, unde românii dintotdeauna au reprezentat majoritatea populaţiei. Cercetări recente vin să demonstreze consistenţa unor afirmaţii mai vechi legate de regele Carol I. O vreme, acesta a vrut ca următorul obiectiv al politicii sale externe, pusă în slujba idealului unităţii naţionale, să fie dobândirea Basarabiei, respectiv integrarea acesteia între frontierele naţionale. În mai multe rânduri, regele Carol I a arătat că Basarabia era un ţel primordial al strategiei româneşti. Astfel de declaraţii, evident confidenţiale, se întind pe parcursul a peste două decenii, până la evenimentele legate de revoluţia rusă din 1905-1907. Atunci de exemplu, din iniţiativa şi în jurul regelui Carol I, în cel mai adânc secret, s-a constituit un comitet care trebuia să se ocupe de diverse acţiuni în Basarabia, urmărind în final o detaşare a acesteia de imperiul ţarilor şi o aducere a ei sub autoritatea statală românească. Tot atunci, C. Stere a plecat cu un mandat pentru astfel de acţiuni la Chişinău. Semnificativ din acest punct de vedere este un raport din 4 octombrie 1906 al şefului Legaţiei Germaniei la Bucureşti către prinţul cancelar von Bülow: „Ca urmare a evenimentelor din Rusia au reînviat visurile, niciodată uitate, ale românilor privind reunificarea provinciei basarabene cu Regatul român. Bogata fantezie românească scontează chiar pe completa destrămare a Imperiului rus, ceea ce le va aduce românilor Basarabia în braţe“. Starea de spirit, atât a opiniei publice, cât şi a guvernanţilor, a început să se modifice însă treptat, în funcţie şi de situaţia din Transilvania şi mai ales de propaganda ardelenilor, cu precădere după acţiunea memorandistă şi ecoul ei european, când în fapt s-a produs o inversare de obiective în mişcarea naţională. Astfel, tot mai mult la începutul secolului al XX-lea problema eliberării românilor din spaţiul intracarpatic a trecut pe prim-plan, generalizându-se aproape, în timp ce problematica românismului basarabean intra într-un tot mai pronunţat con de umbră, dacă nu de ignorare completă. Situaţia avea să se repete şi mai târziu. În timpul Conferintei de Pace de la Paris din anii 1919-1920 principala bătălie s-a dat pentru obţinerea recunoaşterii actului de la 1 Decembrie 1918 şi a frontierelor apusene ale statului, şi nu pentru situaţia şi regimul teritoriului românesc dintre Prut şi Nistru. La fel, în întreaga perioadă interbelică, atât în plan intern, cât mai ales în plan internaţional, a fost denunţat în diverse forme revizionismul maghiar, fiind deseori neglijate pretenţiile revizioniste, niciodată negate, ale Rusiei bolşevice.

Ca o mică paranteză, am putea adăuga şi reacţiile legate de anul 1940, când România pierdea aproape acelaşi număr de români şi de kilometri pătraţi de teritoriu, atât spre răsărit, în favoarea Rusiei sovietice, cât şi spre apus, în favoarea Ungariei horthyste. Decenii în şir, dictatul de la Viena, legat de vremelnica ciuntire a spaţiului ardelean, a fost incontestabil mult mai comentat decât cele întâmplate cu Basarabia la sfârşitul lui iunie 1940. Nu o dată, în fel şi chip, a fost justificată cedarea fără luptă a Basarabiei, acelaşi criteriu neaplicându-se şi în cazul Ardealului de Nord. Astfel de abordări istoriografice impun în opinia noastră o serie de discuţii şi nuanţări.

La începutul secolului al XX-lea, în mod curent în societatea românescă se vorbea despre cazurile distincte, oarecum complementare, ale românilor din patru zone disticte: Transilvania, Bucovina, Basarabia şi Balcani (Turcia europeană, Macedonia). În anul 1883, după câştigarea independenţei de stat, dar şi după tensionarea deosebită a raporturilor cu Rusia, România semnase tratatul de alianţă cu Puterile Centrale, care i-a asigurat aproximativ trei decenii securitatea frontierelor şi posibilităţi de dezvoltare, înflorire chiar, pe toate planurile. Atunci cvasitotalitatea factorilor politici din România, înţelegând de altfel în mod just caracteristicile fundamentale ale aşa-numitei „probleme orientale“, aflate în faza ei finală, au apreciat cu clarviziune şi corectitudine că tendinţele expansioniste ale Rusiei spre strâmtori şi bazinul Mediteranei constituiau o primejdie redutabilă şi continuă pentru micul grup de latinofoni aflaţi într-o mare de slavi. Revenind, să spunem că la începutul secolului al XX-lea, în condiţiile modificării raporturilor internaţionale datorate cristalizării Antantei, unii oameni politici români au început să îşi modifice concepţiile politice în sensul unei reorientări a politicii externe printr-o treptată, dar necesară în opinia lor, glisare spre blocul franco-anglo-rus. Evoluţia lui Take Ionescu din acest punct de vedere a fost probabil cazul cel mai ilustrativ. În cartea (de fapt, o culegere de cuvântări şi articole) consacrată politicii externe a României (apărută în 1891) el arătase că principala primejdie pentru România venea dinspre Rusia şi că obiectivul naţional ce trebuie urmărit în primul rând era peste Prut: „Din Transilvania ne vin numai gemetele fraţilor noştri, din Basarabia nu se mai aude nimic. Durerile mute sunt cele mai profunde. Iată care ar fi iridenta statului român [...] Totul ne dovedeşte până la evidenţă că dincolo de Prut trebuie să ne întoarcem ochii [...] Ce a făcut Rusia din Basarabia? Ea nu a economisit nici un mijloc de a o desnaţionaliza cu deosebită repeziciune [...]“. După aproape un sfert de veac, în octombrie 1915, acelaşi Take Ionescu nu mai pomenea nimic despre românii de peste Prut, dădea asigurări despre intenţiile paşnice şi prieteneşti ale Rusiei şi făcea o înfocată pledoarie pentru acţiunea imediată în Ardeal.

Treptat, în societatea românească accentul a început să fie pus din ce în ce mai mult, apoi aproape exclusiv, pe situaţia românilor ardeleni, în legătură cu politica de maghiarizare promovată de autorităţile budapestane. Această realitate a apărut mai cu seamă în activitatea Ligii culturale, care peste două decenii a fost axată aproape exclusiv pe problemele transilvănene. Ani în şir, în cele mai diverse feluri, în ţară şi în străinătate s-a vorbit despre situaţia şi mai ales despre unele momente din istoria transilvănenilor, precum Memorandumul şi procesul acestuia, reorganizarea P.N.R. şi noul activism de după 1905, noul val al maghiarizării după 1908 etc. În paralel, în anumite momente, de exemplu în anul 1905, cu ocazia dobândirii de drepturi naţionale, sau în anii 1912-1913, cu ocazia războaielor balcanice, s-a scris, s-au făcut întruniri, s-a discutat amplu în guvernul şi în Parlamentul României despre situaţia şi perspectivele românilor din Peninsula Balcanică. De asemenea, erau frecvent prezente în presă sau cu diverse prilejuri problemele românilor din Bucovina. În schimb, s-a vorbit mult mai puţin despre cele ce se întâmplau spre răsărit, dincolo de Nistru. O exemplificare ni se pare sugestivă.

Luni de zile, din toamna anului 1912 până în primăvara anului următor, s-au desfăşurat peste 120 de reuniuni publice ale Ligii culturale în legătură cu problema Dobrogei de Sud, conexată cu cea a românilor din Peninsula Balcanică. Aceleaşi realităţi erau prezente în dezbaterile Parlamentului, în presa de toate nuanţele politice, în activitatea de peste hotare a diplomaţiei româneşti. Totul contrasta cu atitudinea faţă de românii aflaţi sub stăpânirea ţarului Nicolae II. În anul 1912, ţarul a organizat mari festivităţi în Capitală, dar şi la Chişinău cu ocazia a ceea ce se numea centenarul „eliberării“ Basarabiei. Românii din Basarabia s-au putut manifesta prea puţin. Normal ar fi fost ca la Bucureşti şi în ţară să se desfăşoare, în cele mai diverse forme, acţiuni antiţariste. Ele au fost însă şi puţine şi de scurtă durată. La 16 mai unele ziare (nu toate) au apărut cu chenar negru şi cu articole care evocau împrejurările răpirii Basarabiei, precum şi situaţia românismului transprutean. Au fost şi câteva întruniri ale Ligii culturale pe aceeaşi direcţie. S-au manifestat atunci, între alţii, A.D. Xenopol, A.C. Cuza şi mai cu seamă Nicolae Iorga, care a realizat mai multe cărţi şi articole despre Basarabia şi locuitorii ei. Nicolae Iorga călătorise cu greu dincolo de Prut, în 1905, când în suita cărţilor sale despre românii de pretutindeni publicase Neamul românesc în Basarabia. În 1912, el fusese cel care încercase pentru prima dată o sinteză de istorie a ţinuturilor româneşti de peste Prut: Basarabia noastră. Scrisă după 100 de ani de la răpirea ei de către ruşi. Merită a fi menţionate primele rânduri ale acestei lucrări: „Deschidem această carte, menită să arate viaţa curat românească a Basarabiei timp de atâtea veacuri până în anul nenorocit al răpirii, 1812, de care ne amintim astăzi cu durere adâncă, dar nu fără speranţe, la 100 de ani după această pierdere naţională, prin afirmarea unui fapt, pe care împotriva mărturiilor istorice nici un interes politic, nici o patimă antiromânească şi nici o slugarnică linguşire faţa de stăpânii de astăzi nu-l poate răsturna: că viaţa istorică a aşa-numitei Basarabii începe cu domnia Moldovei.“ Tot atunci, într-o şedinţă a Academiei Române, N. Iorga prezenta comunicarea intitulată Însemnătatea ţinuturilor de peste Prut.

Evident că au folosit din plin ocazia un număr de basarabeni refugiaţi în România pentru a denunţa primejdia expansionismului rus, precum şi necesitatea eliberării fraţilor de peste Prut. Între aceştia s-a ilustrat în mod deosebit, printr-o serie de scrieri care-şi aşteaptă încă publicarea, Constantin Stere, devenit atunci rector al Universităţii din Iaşi şi deputat în Parlamentul României. El a scris o suită de analize în Viaţa românească, una dintre puţinele reviste româneşti care menţiona frecvent stările de dincolo de Prut. De o însemnătate deosebită este amplul său studiu Perspectivele războiului austro-rus şi România, publicat în numerele 11-12 din 1912. De fapt, era continuarea celui din numerele 7-8, Războiul din Balcani şi România şi se încheia cu cel intitulat Rezultatele tratatului de la Bucureşti, numerele 7-9 din 1913. În toate acestea, C. Stere pleda, aşa cum a făcut-o şi mai târziu, pentru menţinerea alianţei cu Puterile Centrale, care în viziunea sa constituia în egală măsură garanţia securităţii României şi premisă pentru o viitoare eliberare a Basarabiei. La cumpăna anilor 1912-1913, C. Stere vedea astfel opţiunile statului român în legătură cu previzibilul conflict din imediata apropiere a graniţelor sale, ce putea (aşa cum s-a şi întâmplat după aproape 20 de luni) să degenereze într-un conflict european şi, implicit, mondial: „În pură teorie România ar putea lua trei atitudini deosebite: în primul rând s-ar putea susţine că statul român ar trebui să păstreze cea mai strictă neutralitate. Dar uşor se poate vedea că această politică ne-ar duce numai la înjosire şi la robie [...] Rămân deci numai celelalte două: alăturarea la Rusia sau la monarhia habsburgică [...] Se poate vedea cu uşurinţă că triumful Rusiei, fie şi aliata noastră, ar avea urmări mai fatale pentru viitorul statului şi al neamului nostru decât chiar o înfrângere alături de Austria. În adevăr, triumful Rusiei ar însemna în primul rând pentru ea de a-şi întinde stăpânirea până la Dardanele [...] Ajungând prin sforţări uriaşe în contact direct cu slavii de sud faţă de români, ea nu va putea să aibă decât o singură politică: politica de desnaţionalizare şi de anihilare. Sunt silit să insist puţin asupra acestor consideraţii. După un mileniu de dominaţiune ungurească românii din Ardeal au putut să-şi păstreze individualitatea etnică şi pot duce lupta cu toată nădejdea de biruinţă. Dar ce vor reprezenta cele 7, 8 sau 10 milioane de români în mijlocul unei mase străine, în acel caz, de aproape 200 milioane [...] Interesul nostru ne îndeamnă să ne alăturăm la Puterile Centrale [...] Susţin neclintit necesitatea imperioasă pentru statul şi neamul nostru de a urma această directivă de gravitaţiune spre puterile Europei Centrale“.

Astfel de idei au fost reluate şi afirmate răspicat şi în discursul privind politica externă a României, rostit în Parlament, în decembrie 1915, precum şi cu alte ocazii. De la tribuna înaltului for legislativ al ţării, C. Stere afirma: „Pentru fiecare naţiune nu poate fi altă directivă în politica internaţională decât interesul ei [...] De aici rezultă că în acţiunea noastră internaţioală trebuie înainte de toate să asigurăm statului român posibilitatea de a-şi îndeplini misiunea, iar pe de altă parte să afirmăm integralitatea idealului nostru naţional [...] Dacă sunt în unanim în ceea ce priveşte revendicările naţionale, modalităţile de realizare pot ridica fără îndoială probleme...“ În final, afirma în legătură cu intenţiile exprimate atunci de a lupta alături de Antantă: „Victoria rusească pe care o doriţi, fie chiar alături de noi şi mai cu seamă alături de noi, nu va însemna numai imposibilitatea materială pentru veci de a mai revendica Basarabia, dar înseamnă şi consacrarea, sancţiunea morală din parte-ne a păcatului rusesc din 1812 şi 1878. Aceasta este realitatea faptelor. Politica pe care dvs. o sprijiniţi duce la ştirbirea idealului naţional, la renunţare. Atunci am dreptul să vorbesc cum vorbesc. Eu singur împotriva tuturor, fiindcă domnilor, d-voastră nu puteţi, nu aveţi dreptul să dispuneţi de sufletele româneşti. Nimeni nu are acest drept, nici măcar generaţia actuală întreagă, fiindcă naţiunea este o fiinţă vie care trăieşte prin veacuri, noi suntem numai verigi trecătoare în şirul nesfârşit de generaţii şi nu numai că nu aveţi dreptul să renunţaţi la mormintele strămoşilor care zac peste Prut, dar nu aveţi dreptul să renunţaţi şi pentru generaţiunile care vor veni la viaţa românească din ţinuturile de acolo [...] Sancţionaţi pentru totdeauna un act de dureroasă şi strigătoare nedreptate faţă de noi [...] Când în urma războiului trecut, pentru Basarabia de sud ni s-a propus o schimbare de teritorii – teritoriul vast al Cadrilaterului... – oferta aceasta n-au primit-o nici Mihail Kogălniceanu, nici Brătianu... N-au primit-o pentru că nu au vrut să dea asentimentul nostru, sancţiunea noastră la un act de spoliaţiune, la răpirea pământului strămoşesc [...] Eu până în ultima clipă nădăjduiesc că voi vedea eu, că vor vedea copiii noştri România mare, întreagă, neştirbită, liberă, pornind, după cuvântul poetului: «De la Nistru până la Tisa»...“. Şi alţi români basarabeni, care reuşiseră să se refugieze în ţară, au exprimat atunci această poziţie. Li s-au alăturat cunoscute figuri publice, precum Tudor Arghezi, care semna frecvent tablete politice în diverse ziare, sau Cristian Racovski, care în epocă era adevăratul conducător al Partidului Social-Democrat.

În acele momente, Rusia urmărea mai multe obiective. Continua, pe de o parte, politica de infiltrare în spaţiul balcanic, aflându-se între altele la baza formării aşa-numitei Antante Balcanice din 1912. Pe de altă parte, obiectivul politic major al Rusiei l-a constituit acţiunea vizând dezmembrarea Imperiului Habsburgic. Politicienii de la Sankt Petersburg vroiau înlocuirea Austro-Ungariei, cu cei circa 60 milioane locuitori ai săi, cu un număr de state mai mici, eventual chiar prietene. O astfel de politică a fost sesizată la Bucureşti încă din 1913, dar nu a fost speculată la momentul oportun de guvernul român. În vara anului 1913 gesturile de bunăvoinţă ale Rusiei faţă de România începeau să se înmulţească, între altele şi datorită faptului că liderii de atunci ai Bulgariei au optat clar pentru Viena şi Berlin, pierdere pe care Sankt Petersburgul vroia să o compenseze parţial cu Bucureştiul. Astfel, Rusia a acordat regelui Carol gradul de feldmareşal, a readus în actualitate în diverse forme colaborarea militară din 1877-1878. Prinţii moştenitori ai României au făcut mai multe vizite în spaţiul rusesc, unde li s-a făcut o primire deosebită şi în cursul cărora s-a discutat între altele şi perspectiva unei înrudiri între cele două familii, prin căsătoria prinţului Carol cu una dintre marile ducese. Într-o scrisoare din noiembrie 1913 a ministrului de Externe Sazonov către ţarul Nicolae II acesta cerea crearea condiţiilor care să uşureze apropierea româno-rusă. Aşa s-a ajuns la întocmirea unui ucaz ce prevedea acordarea pentru românii din Basarabia a unui număr de şcoli româneşti, precum şi a dreptului de a întrebuinţa limba română în slujbele Bisericii Ortodoxe. Este adevărat că intenţiile ţarului nu s-au materializat, dar în perspectivă istorică ne apare cel puţin straniu că, ulterior, Ionel Brătianu şi oamenii săi nu au insistat cât de cât pe această direcţie. În paginile ziarului Lumina, în 1917, D.D. Pătrăşcanu observa pe buna dreptate: „Nu voi uita niciodată un amănunt din timpul tratativelor fostului guvern cu Rusia. Săptămâni întregi s-a vorbit despre drepturile sârbilor din Torontal. Despre şcoală, despre biserică, despre fiinţa lor naţională, de toate se îngrija d. Brătianu în ce priveşte pe sârbii din Torontal. Nici un cuvânt însă despre drepturile românilor din Basarabia, ale căror gemete nu aveau nici puterea să mai ajungă până la noi, ci doar se trata cu Rusia“.

În vara anului 1914, cu puţine săptămâni înainte de izbucnirea războiului, a avut loc vizita familiei imperiale la Constanţa, precum şi a lui Sazonov, care timp de mai multe zile a purtat o serie de discuţii cu factorii politici români şi în primul rând cu Ionel Brătianu. Demnitarul a dobândit atunci convingerea clară că, în conflictul care se anunţa, România nu va merge în nici un caz cu Puterile Centrale împotriva Rusiei. Ulterior, această convingere a lui Sazonov a avut un rol negativ în tratative. De fapt, atunci Brătianu a urmărit garantarea integrităţii şi siguranţei statului român, obiectiv pe care în fond îl aveau şi adversarii săi politici, care făceau parte din aşa-numitul curent al germanofililor. Deosebirea faţă de aceştia consta în faptul că Brătianu s-a „bătut“ cu înverşunare pentru teritoriile habsburgice: Transilvania, dar mai cu seama Bucovina şi Banatul. Pentru acestea el a sacrificat complet problemele Basarabiei, deşi considera că această provincie, pentru românism, reprezenta o plagă vie, aşa cum a declarat în mai multe rânduri (Arhiva Istorică Centrală, Fond Diamandi, dosar 106, f. 78).

La începutul lunii august 1914 Rusia a propus oficial României Transilvania în schimbul neutralităţii. Constantin Diamandy, cel care era foarte apropiat de Brătianu şi care a negociat doi ani cu Rusia si a păstrat multe documente secrete, nota că la 5 august 1914, venind de la Bucureşti, s-a gândit ca România să ceară în schimbul neutralităţii sale retrocedarea celor trei judeţe din sudul Basarabiei reluate de Rusia în 1878. Credea că Rusia, având mare nevoie de România, ar fi fost dispusă să meargă pe această linie. Exact aceeaşi problemă este menţionată şi în memoriile lui Alexandru Marghiloman, la data de 12 august 1914. Acesta nota că Diamandy i-ar fi declarat: „Întrucât neutralitatea noastră făcea aşa mari servicii Rusiei, aceasta ar putea face în schimb sacrificiul de a ne restitui ceea ce ne-a fost răpit contra oricărei echităţi în 1878, prin violarea cuvântului dat“. Ulterior, Diamandy a evocat în mai multe rânduri această problemă a retrocedării unei părţi a Basarabiei. El spunea că nu s-au păstrat documente oficiale, pentru că această problemă a discutat-o personal cu Brătianu. Este adevărat că ulterior nu există (nu au fost identificate) documente din care să se vadă în vreun fel poziţia guvernului român, nu doar faţă de problema teritorială a Basarabiei, în întregul ei sau parţial, dar nici în ceea ce priveşte eventuale cereri sau chiar tatonări ale guvernului român în legătură cu minime drepturi educaţionale şi bisericeşti ale românilor basarabeni, după modelul situaţiei din spaţiul transilvănean sau din cel balcanic. Diamandy caută să găsească explicaţii justificative pentru această situaţie şi astfel să-l inocenteze pe Ionel Brătianu. Nota el undeva: „Venind în ţară, mi-am dat seama că marele curent al opiniei publice române, într-o manieră foarte aparentă, s-a manifestat ostil cooperării cu Puterile Centrale. Această opinie publică nu mai lăsa loc calculelor diplomatice şi cartea neutralităţii noastre, prea repede aruncată în jocul rusesc, făcea Rusia mai puţin accesibilă propunerilor relative la Basarabia, pe care guvernul român le-ar fi putut face în schimbul acestei neutralităţi [...] Intensitatea mişcării opiniei publice româneşti a fost cauza că etapa în care ar fi fost posibil să se negocieze neutralitatea românească contra unor avantaje precise acordate de Rusia a trecut deja încă din primele vremuri ale ostilităţilor“. În altă parte se mai arată că Rusia a promovat o politică de şantaj. Oricum, ceea ce ştim este că în tot cursul războiului autorităţile române au negociat pentru Bucovina întreagă (promisă de Rusia încă la 23 septembrie 1914). Unele informaţii ne arată că în toamna anului 1916, cu ocazia deplasării lui Brătianu la Sankt Petersburg, ar fi fost evocată problema Basarabiei doar în contextul asigurării integrităţii României (ibidem, dosar 111, f. 1-2).

Arhivele ne aduc însă şi alte mărturii despre problema românilor basarabeni în anii 1914-1916. Franţa a urmărit îndeaproape evoluţia României. La Paris se pare că se cunoştea că problema Basarabiei era speculată intens de Puterile Centrale. Se ştie acum că încă la începutul lui august împăratul Wilhelm al II-lea a scris regelui Carol I, asigurându-l de sprijin imediat pentru ocuparea Basarabiei şi chiar, în perspectivă, pentru ameliorarea situaţiei românilor din Transilvania. Nu s-a păstrat răspunsul regelui Carol I, care nu comentează acest aspect nici în paginile jurnalului pe care l-a ţinut în acele zile dramatice. În schimb, ministrul Franţei la Bucureşti, prin telegrama numărul 83 din 26 august, propunea preşedintelui Republicii Franceze, R. Poincaré, o soluţie sui-generis: Rusia să cedeze României o parte din Basarabia şi astfel opinia publică să impună regelui renunţarea la politica lui germanofilă. Problema Basarabiei a preocupat în continuare cancelariile marilor puteri. Într-o discuţie din 1916 diplomatul şi omul politic italian T. Tittoni a evocat greşelile făcute de Antantă în legătură cu România. El arăta: „în iarna anului 1915 am sugerat Rusiei să cedeze României partea muntoasă a Basarabiei. Aceasta nu însemna numai repararea unei nedreptăţi, ci şi un act politic. Ce însemna pentru Rusia pierderea unui milion de locuitori ale căror priviri sunt fără încetare îndreptate spre Bucureşti, dacă ea păstra prin Reni accesul la Dunăre. Ea îşi apropia astfel o ţară a cărei prietenie îi este de preţ. Ca urmare a acestei cedări, România ar fi declarat război imperiilor centrale în acelaşi timp cu Italia, adică în momentul în care cooperarea sa ar fi fost eficace. În acea perioadă Serbia nu era încă învinsă şi Antanta, graţie alianţei române, ar fi fost în măsură să-şi încercuiască adversarii“. Diplomaţia Rusiei ţariste a urmărit cu deosebită atenţie politica României înainte şi în timpul perioadei cât ţara noastră a rămas neutră. Documentele secrete păstrate în arhivele ţariste şi publicate de guvernul bolşevic după prăbuşirea ţarismului arată că Sankt Petersburgul era îngrijorat de faptul că încă în 1914 Austria promisese României „întreaga Basarabie împreună cu Odessa“ în schimbul intrării în război alături de Puterile Centrale. În aceleaşi arhive exista o depeşă a ambasadorului rus de la Paris din toamna anului 1915, conform căreia cercurile influente din capitala Franţei declarau că, pentru atragerea României, Rusia trebuia să sacrifice o parte din Basarabia. De altfel, la trei săptămâni după aceea Germania şi Austria promiteau României un împrumut deosebit de avantajos, precum şi întreaga Basarabie. E semnificativă şi următoarea situaţie. La fel ca în toate capitalele euorpene, şi militarii români au întocmit tot felul de proiecte şi planuri de operaţii în cadrul Marelui Stat Major. În general, multă vreme au fost luate în consideraţie acţiuni ipotetice, fie spre răsărit, peste Prut, fie spre sud, peste Dunăre. Practic, până în vara anului 1914 nu a fost luată în consideraţie ipoteza B, adică o acţiune militară peste zona Carpaţilor.

Conform unei ştiri greu controlabile, în timpul marilor insuccese ale armatei ruse din 1915, a fost propus un plan ingenios: să se anunţe oficial căsătoria prinţului moştenitor Carol cu marea ducesă, care urma să primească drept zestre partea de sud a Basarabiei, ce devenea astfel românească printr-un rescript imperial. Acolo urma să rămână, în acelaşi timp, şi divizii ruse, determinându-se astfel automat intrarea în război a României, dar şi o întregire teritorială a acesteia dincolo de Prut. Informaţia ca atare merită a fi controlată în arhivele militare ruse, ea putând confirma încă o dată ceea ce de altfel ştim prea bine, anume conştiinţa ruşilor că Basarabia era românească şi că aspiraţia la unire, totală sau parţiala, era atunci o realitate. De altfel, aceasta apărea clar şi într-o serie de scrieri ale unor autori deja citaţi, precum D.D. Pătrăşcanu (acesta vorbea chiar de o nouă vânzare a Basarabiei în 1916), Constantin Stere, Radu Rosetti, Tudor Arghezi, la care se adăugau şi basarabenii refugiaţi la Iaşi, în numele cărora Alexandru Nour alcătuia memoriul Români în Rusia. Basarabia, care se încheia cu o călduroasă pledoarie: „Viitorul plin de şanse pentru Basarabia rezidă numai în ruperea ei de Rusia şi în alipirea ei la întreaga românime“.
 


Motorizat de Joomla!.