forex trading logo
Română (România)English (United Kingdom)


Perioade Istorici Carti Forum

Autentificare



Evenimente viitoare

No current events.

Evenimente trecute

Parteneri

Banner
Banner
Home
MĂSURI DE ORDIN MILITAR PENTRU PROTEJAREA BUNURILOR, PERSOANELOR ŞI AUTORITĂŢILOR DIN BASARABIA
Declanşarea Revoluţiei ruse la 18 februarie/3 martie 1917, care a dus la abdicarea ţarului Nicolae al II-lea şi preluarea puterii în stat de către un guvern provizoriu, a generat un proces de activare a luptei pentru emancipare naţională a popoarelor din fostul imperiu, inclusiv a românilor basarabeni. Înlăturarea autocraţiei ţariste a permis constituirea pe teritoriul basarabean a primelor formaţiuni politice reprezentative ale românilor de dincolo de Prut, dintre care cel mai important a fost, prin calitatea membrilor lui, Partidul Naţional Moldovenesc, înfiinţat la 3/16 aprilie 1917, la Chişinău. Acest partid milita pentru autonomia Basarabiei faţă de Rusia şi crearea unor organisme statale cu caracter naţional, eliminându-se astfel efectele politicii de rusificare. Acestor obiective politice ale românilor basarabeni li s-au opus, mai târziu, autorităţile ucrainene, care doreau încorporarea Basarabiei la Ucraina. Pentru a preveni o escaladare a tensiunii între cele două foste gubernii ţariste, comisarul general al Basarabiei, Vladimir Cristi, care preluase atributele funcţiei fostului guvernator, s-a deplasat, în august 1917, la Kiev pentru a prezenta Radei (parlamentului) Ucrainei aspiraţiile basarabenilor de a se constitui, într-o primă fază, într-o structură politico-administrativă autonomă în cadrul statului rus. La Congresul popoarelor din Rusia, care a avut loc la Kiev în septembrie 1917, delegaţii românilor basarabeni şi-au reafirmat dorinţa de a trece la derusificarea provinciei lor prin înfiinţarea unei armate naţionale, a unui învăţământ în limba română etc. Toamna anului 1917 a adus pentru românii basarabeni agravarea stării de anarhie. Măsurile neinspirate, ba chiar de-a dreptul demagogice, adoptate de Guvernul Provizoriu în scopul de a-şi atrage sprijinul soldaţilor au dus la năruirea cvasi-totală a disciplinei militare, care pe timpul armatei ţariste era menţinută prin aplicarea de pedepse corporale foarte dure. În cadrul unităţilor militare, sovietele soldaţilor erau atotputernice, ajungându-se la situaţii hilare, cum ar fi supunerea la vot a deciziei de a îndeplini ordinele operative primite de la eşaloanele superioare. Roadele propagandei bolşevice s-au văzut atunci când coloane de militari ruşi, care părăsiseră în dezordine linia frontului îndreptându-se spre casă, se constituiau de cele mai multe ori în adevărate bande înarmate. Sub diverse pretexte, se dedau la jafuri şi crime.

În aceste condiţii, Basarabia din toamna anului 1917 părea a fi un no man’s land, autorităţile provizorii basarabene nefiind în stare să facă faţă unui climat de anarhie generală. În plus, acestea se confruntau şi cu ameninţarea structurilor bolşevice constituite atât în interiorul provinciei ca, de exemplu, Frontotdelul (Comitetul de Front) de la Chişinău, cât şi dincolo de Nistru, unde cel mai important inamic era Rumcerodul de la Odessa, aflat sub influenţa controversatului Cristian Racovski. Bulgar de etnie, acesta fusese unul dintre fruntaşii mişcării socialiste din România. În 1907 a fost expulzat în urma incitării la nesupunere a militarilor români implicaţi în înăbuşirea răscoalei ţărăneşti. Revenit ilegal în România, în 1916, a fost arestat de autorităţile române şi, ulterior, eliberat de trupele ruseşti bolşevizate în timpul manifestaţiei de 1 mai 1917 de la Iaşi. Precum în alte provincii de graniţă ale fostului Imperiu Ţarist, şi în Basarabia s-a trecut, la sfârşitul lunii octombrie 1917, la constituirea unor organisme de conducere a statului. Pe acest fond s-a întrunit, la Chişinău, Congresul general al ostaşilor moldoveni din întreaga Rusie, care a decis convocarea unei adunări legislative numite „Sfatul Ţării“. La 21 noiembrie/1 decembrie 1917, acest for şi-a deschis lucrările, preşedinte al adunării fiind ales în unanimitate Ion Inculeţ, profesor la Academia din Petrograd. La 2/15 decembrie a fost proclamată oficial Republica Democratică Moldovenească. La 7/20 decembrie a fost constituit Comitetul Directorilor Generali, condus de Petre Erhan, cu rol de organ politic executiv.

La sfârşitul anului 1917, situaţia din Basarabia se agravase prin creşterea numărului soldaţilor ruşi veniţi de peste Prut în urma deciziei guvernului român, din 9/22 decembrie 1918, de a evacua din Moldova trupele ruseşti, care deveniseră un factor de instabilitate internă, comportamentul lor anarhic culminând cu tentativa de înlăturare a autorităţilor române din Iaşi întreprinsă de „sovietul de la Socola“, condus de bolşevicul Semion Grigorievici Roşal, autorul moral al masacrului ofiţerilor din Kronstadt, în martie 1917. Guvernul basarabean a apelat, la 22 decembrie1917/4 ianuarie 1918, la ministrul de Război român pentru a trimite la Chişinău un regiment de voluntari ardeleni ca să restabilească ordinea. Marele Cartier General român a dispus deplasarea spre Chişinău a Batalionului de voluntari români de la Kiev, dar intervenţia acestuia nu a dat rezultatele scontate. La 6/19 ianuarie 1918, la sosirea batalionului la Chişinău, acesta a fost atacat cu violenţă de către Regimentul 40 Cavalerie, format din cazaci, precum şi de grupuri paramilitare sovietizate. Conform rapoartelor, înfrângerea a fost cauzată de pregătirea logistică defectuoasă ca şi de lipsa de informaţii privind capacitatea de luptă a inamicului. Intervenţia unui al doilea batalion de voluntari trimis de la Iaşi a avut aceeaşi finalitate. Aceste insuccese au dovedit faptul că trupele ruseşti din Basarabia, deşi nu mai dispuneau de o structură ierarhică tradiţională, constituiau o forţă militară importantă. În urma acaparării puterii la Petrograd de către bolşevici, s-a ajuns la încetarea operaţiunilor militare pe frontul de Est între Puterile Centrale şi puterile aliate din zonă (Rusia şi România). În acest context, în ianuarie-februarie 1918 au fost semnate armistiţiul şi, ulterior, pacea de la Brest-Litovsk între Ucraina şi Rusia, pe de o parte, şi Puterile Centrale pe de altă parte.

România nu s-a putut sustrage logicii războiului şi, beneficiind şi de înţelegerea aliaţilor occidentali, a semnat şi ea un armistiţiu cu Puterile Centrale la 20 februarie/5martie 1918. Semnarea armistiţiului s-a impus din raţiuni de ordin militar generate de disproporţia evidentă de forţe între un apărător rămas singur, anume trupele române, şi armatele Puterilor Centrale, care păstrau intacte toate posibilităţile de îndeplinire a obiectivelor lor. Mai mult, aceleaşi raţiuni impuneau o stabilizarea a frontului din sudul Moldovei pentru ca efortul militar românesc să se concentreze pentru combaterea pericolului iminent de pe frontul de Est reprezentat de trupele bolşevice. Pentru autorităţile basarabene situaţia devenise dramatică. Eliberată de ameninţarea Puterilor Centrale, Rusia sovietică îşi intensificase acţiunile destabilizatoare împotriva Basarabiei. Frontotdelul se erija la Chişinău în guvern, iar în provincie numărul jafurilor şi al crimelor crescuse exponenţial. În urma unor noi apeluri adresate guvernului român de către autorităţile basarabene prin intermediul unei delegaţii oficiale trimise la Iaşi, la 10/22 ianuarie trupele române au trecut Prutul. În acest scop, încă din 2/15 ianuarie 1918, şeful Biroului Operaţii din cadrul Marelui Cartier General, locotenent-colonelul Ion Antonescu, concepuse un studiu privind trimiterea de trupe în Basarabia. Conform acestui document, scopul prezenţei armatei române dincolo de Prut era asigurarea aprovizionării atât a trupelor de pe linia frontului, cât şi a populaţiei civile din Moldova. Pentru realizarea acestei operaţii se preconiza trimiterea unei divizii de infanterie, întărită cu un regiment de cavalerie, cu misiunea de a prelua controlul asupra căii ferate Tighina-Socola şi a asigura formarea de depozite noi de provizii, pe lângă cele deja existente. În cadrul operaţiunii de ocupare a Chişinăului se sublinia necesitatea colaborării cu elemente locale, care să furnizeze informaţii privind dispunerea trupelor inamice, precum şi a unei aprovizionări corespunzătoare prin intermediul unei secţii de camioane-automobile. De asemenea, se insista pentru eliminarea oricărei tentative de subordonare a comandantului diviziei reprezentantului Misiunii Militare Franceze la Chişinău, Ion Antonescu menţionând în acest sens că a avut o discuţie „destul de încordată cu acesta, în care am spus că un general român nu va accepta niciodată şi nici nu poate să fie sub ordinele unui locotenent-colonel“ (Arhivele Militare Române – se va cita în continuare A.M.R. – Fond Microfilme, rola F II 1.250, c. 312 – 316). În urma înfrângerii batalioanelor de voluntari ardeleni, Marele Cartier General a decis suplimentarea forţelor care urma să fie trimise peste Prut. La 4/17 ianuarie 1918, guvernul a autorizat intervenţia armatei române în Basarabia. Pentru îndeplinirea acestei misiuni au fost desemnate, prin Ordinul nr. 7446 al Marelui Cartier General, Diviziile 11 şi 13 Infanterie şi 1 şi 2 Cavalerie, sub comanda operativă a Corpului 6 Armată.

Într-un raport al Corpului 6 Armată (pe care îl reproducem în anexă), către Marele Cartier General, din 29 aprilie/12 mai 1918, în care se prezenta activitatea acestei mari unităţi în perioada ianuarie-aprilie 1918, erau menţionate obiectivele misiunii:
- să se respingă peste Nistru trupele sau bandele care ar fi încercat să intre în Basarabia fără ordinul Comandamentului rus al frontului din Moldova;
- să se asigure siguranţa transportului pe căile ferate;
- să se asigure ordinea pe tot teritoriul Basarabiei, punându-se viaţa şi avutul locuitorilor la adăpost de jafuri şi crime;
- să fie eliminate toate „focarele de agitaţie“ existente din zona de operaţii a acestui corp de armată;
- dezertorii ruşi din Basarabia să fie trecuţi sub escortă peste Nistru, cu excepţia celor de origine basarabeană, care vor fi trimişi la vetrele lor (A.M.R., Fond Microfilme, rola F II 1.2510, c. 284).
Cele patru divizii au trecut Prutul succesiv şi au acţionat pe direcţii independente. La 13/26 ianuarie 1918 Brigăzile 21 şi 22 Infanterie din cadrul Diviziei 11 Infanterie au intrat în Chişinău, fiind primite cu entuziasm de populaţia locală, care vedea în trupele române elementul principal pentru înlăturarea terorii bolşevicilor. În ziua de 15/28 ianuarie, generalul Ernest Broşteanu, comandantul Diviziei 11 Infanterie, însoţit de statul său major, a participat la şedinţa Sfatului Ţării, acest gest marcând primirea oficială a armatei române de către autorităţile statului. În cuvântarea ţinută în faţa adunării, generalul Broşteanu a subliniat neamestecul armatei române în viaţa politică a Basarabiei. După mai multe lupte cu trupele bolşevice, dintre care cele mai importante au fost cele de la Tighina şi Cetatea Albă, la 23 februarie/8 martie 1918 întreg teritoriul Basarabiei era eliberat. Ostilităţile militare s-au soldat cu moartea a trei ofiţeri şi 122 trupă şi rănirea a 12 ofiţeri şi 309 trupă.

În urma declanşării acestor operaţiuni militare, guvernul bolşevic de la Petrograd a rupt relaţiile diplomatice cu guvernul român la 13/26 ianuarie 1918. În schimb, Rada de la Kiev nu a obiectat împotriva intrării armatei în Basarabia, ba chiar a solicitat guvernului român trupe pentru restabilirea ordinii în zonele necontrolate din Ucraina. Din păcate, nu aceeaşi poziţie a adoptat-o Rumcerodul care, în replică la evenimentele din Basarabia, a luat ostatici cetăţeni români prezenţi la Odessa – persoane oficiale sau simpli particulari. Pentru a-i elibera din mâinile bolşevicilor, guvernul Averescu a fost silit să ducă tratative cu Rumcerodul în perioada 20 ianuarie/2 februarie-23 februarie/8 martie 1918. Acestea s-au încheiat printr-un acord în care partea română se angaja să-şi retragă trupele din Basarabia, cu excepţia unui detaşament de 10.000 de militari însărcinat cu paza depozitelor de materiale de război şi a căilor ferate. Se accepta intrarea unor trupe ruseşti pentru menţinerea ordinii şi înfiinţarea unor comisii mixte româno-ruse care să avizeze orice reţinere a unor cetăţeni sau militari români sau ruşi. În schimbul aplicării acestor clauze, sovietul de la Odessa se angaja să elibereze toţi ostaticii români. Pentru realizarea acestui deziderat, guvernul român a trimis la Odessa pe colonelul canadian Joseph W. Boyle. Acesta, prin fermitate şi prezenţă de spirit, a reuşit să-i salveze pe ostaticii care, în ciuda prevederilor acordului, fuseseră expediaţi pe calea mării din Odessa spre Novorossiisk. Acest gest neloial fusese efectuat de Rumcerod în condiţiile ocupării iminente a Odessei de către trupele germane, eveniment care a avut loc 27 februarie/3 martie 1918, ameninţarea bolşevică fiind, astfel, pentru moment, îndepărtată. În perioada ce a urmat eliberării Basarabiei, armata română a fost implicată în operaţiunile de normalizare a situaţiei interne în noile circumstanţe politice ale Unirii de la 27 martie/9 aprilie 1918. În acest sens s-au întreprins misiuni de confiscare a armelor aflate asupra populaţiei civile, de întărire a autorităţilor administrative locale şi de asigurare a unui climat de ordine pentru desfăşurarea activităţilor economice. Militarii români i-au ajutat pe localnici la munca câmpului, suprafaţa cultivată crescând faţă de anii precedenţi. De asemenea, materialele abandonate de trupele ruse au fost inventariate şi strânse în depozitele armatei române (A.M.R., Fond Microfilme, rola F II 1.250, c. 324).

Relaţiile cu populaţia locală s-au desfăşurat sub consemnul primit de trupele române de a se comporta în Basarabia ca în propria ţară, nu ca trupe de ocupaţie. Comandanţii de unităţi au evitat orice implicare în neînţelegerile apărute între proprietarii de pământ şi ţăranii care în cursul anului 1917 îşi împărţiseră moşiile. Conform Ordinului Marelui Cartier General nr. 8105 din 31 ianuarie/12 februarie 1918, armatei i se interzicea să se amestece în diferendele dintre ţărani şi proprietari, acestea urmând să fie judecate de către autorităţile în drept (A.M.R., Fond Microfilme, rola P II 1.2515, c. 54–55). Prin această dispoziţie se urmărea demontarea tezelor propagandei bolşevice potrivit cărora oligarhia română căuta să distrugă libertăţile câştigate în urma revoluţiei şi să instaureze despotismul marilor proprietari, aducându-i pe ţărani într-o stare de mizerie materială. În ceea ce priveşte măsurile dure luate de armată împotriva bandelor de jefuitori, în raportul sus-menţionat se subliniază faptul că trupele române s-au purtat cu populaţia răzvrătită mai bine decât au făcut-o în 1907 în timpul potolirii răscoalelor ţărăneşti. Politica de conciliere socială dusă de armata română şi-a atras aprobarea ţărănimii basarabene doritoare de linişte şi ordine pentru a-şi putea lucra ogoarele. În schimb, a dus la îndepărtarea şi chiar ostilitatea marilor proprietari rurali, care, în proporţie de 80%, aparţineau etniilor minoritare. De asemenea, populaţia bogată din mediul urban, care era ocupată în principal cu activităţile comerciale, respingea prezenţa românească, deoarece nu-şi putea continua afacerile cu negustorii din Ucraina şi Rusia, armata română încercând să dirijeze producţia agricolă, baza economiei basarabene, pentru satisfacerea nevoilor alimentare ale populaţiei civile şi interzicând contrabanda peste Nistru. Aceste măsuri au determinat iniţierea unei campanii de presă împotriva statului şi a armatei române în gazetele din Rusia. Privitor la autorităţile basarabene, acelaşi raport menţionează că noii directori (miniştri) şi prefecţi erau lipsiţi de experienţă în domeniul administraţiei. Mulţi dintre ei erau apărători ai autonomiei Basarabiei, care reprezenta un mijloc de a-şi menţine privilegiile. Poliţia şi jandarmeria erau practic inexistente, iar recent înfiinţata armată moldovenească era condusă de ofiţeri înaintaţi în trei luni cu câte două-trei grade, a căror principală preocupare erau afacerile cu furniturile rămase de la armata rusă. Pentru aceştia, menţinerea unei armate moldoveneşti autonome în cadrul organismului militar românesc însemna perpetuarea unor avantaje materiale însemnate.

Semnarea păcii de la Bucureşti din 24 aprilie/7 mai 1918, prin care Puterile Centrale recunoşteau Unirea Basarabiei cu România, a determinat ca segmentele sociale din Basarabia potrivnice acestui act să-şi tempereze pe moment activitatea anti-românească. Pentru a preîntâmpina un atac extern în condiţiile ofensivei Armatei Roşii în Ucraina, la 2/16 noiembrie 1916, Corpul 5 Armată, care preluase în urma demobilizării armatei române atribuţiile fostului Corp 6 Armată, a dispus efectuarea acoperirii în sectoare bine delimitate a frontierei Nistrului prin crearea unor sectoare de apărare, dispuse pe trei linii în adâncime. Necesitatea luării acestei măsuri s-a văzut imediat, în ianuarie-februarie 1919 având loc ciocniri cu trupele bolşevice la Ataki şi Hotin. Şi în anii următori, în condiţiile nerecunoaşterii de către Rusia Sovietică a actului de la 27 martie 1918, atacurile bolşevice au continuat, deseori mascate sub forma unor pretinse „răscoale populare“, acţiuni care au culminat cu aşa-zisa revoltă de la Tatar-Bunar din 1924. În urma studierii documentelor epocii, orice istoric de bună credinţă va recunoaşte rolul de „forţă de pacificare“ al trupelor româneşti din Basarabia în 1918. Armata română nu a fost instrumentul unei ocupaţii militare a Basarabiei de către guvernul român, ci factorul care a permis apariţia unui climat de linişte şi stabilitate în cadrul căruia autorităţile locale basarabene să-şi exercite funcţiile. Din nefericire, pentru unele categorii sociale sau pentru unele minorităţi etnice actul Unirii Basarabiei cu România a însemnat pierderea unor privilegii social-economice, de aici rezultând o anumită ostilitate faţă de statul român, ale cărei efecte se resimt până în ziua de astăzi.

Textul are iniţiale
Casetă Nr. 515
1918 aprilie 29

Corpul de Armată către Marele Cartier General

Pentru a se cunoaşte de d-voastră activitatea Corpului 6 Armată şi situaţia din Basarabia până în prezent, am onoarea a raporta cele ce urmează: Corpul 6 Armată a fost constituit în ziua de 24 ianuarie, când a primit de la Marele Cartier General Ordinul nr. 7446 prin care i se hotăra următoarea misiune (sic!):
a. să respingă peste Nistru toate trupele sau bandele ruse care ar încerca să treacă în Basarabia fără ordinul Comandamentului Rus al Frontului şi deci cu intenţia de a jefui sau ataca trupele noastre;
b. să asigure ordinea şi regulata circulaţie pe calea ferată; c. să se facă ordine în tot ţinutul Basarabiei, punându-se viaţa şi avutul locuitorilor în adăpostul jafurilor şi crimelor.
În acest scop se ordonă:
a. să se distrugă toate focarele de agitaţii actualmente existente în zona de operaţii afectată corpului de armată;
b. să se treacă peste Nistru sub escortă cu trenul sau pe jos toţi soldaţii dezertori ruşi care actualmente rătăcesc prin sate şi sunt organizaţi în bande în scopul de a jefui sau răzvrăti pe locuitori.
Cei originari din Basarabia vor fi trimişi la centrele lor.

I. Operaţiunile
După o lună de operaţiuni active şi în condiţii excepţional de grele, trupele Corpului 6 Armată şi-au îndeplinit misiunea respingând peste Nistru toate bandele de bolşevici, astfel că la data de 23 februarie, odată cu ocuparea Akkermanului, ultimele forţe bolşevice au fost azvârlite peste Nistru. Operaţiunile au fost conduse cu energie şi metodă, satele şi oraşele în revoltă au fost pe rând dezarmate cu forţa şi liniştite, iar ordinea a început a fi peste tot restabilită. Odată cu gonirea bandelor, trupele noastre au avut de trecut peste Nistru în acelaşi timp atât formaţiunile ruse foarte numeroase, aflate în Basarabia şi care mai toate făceau cauză comună cu bandele, cât şi toate trupele şi coloanele ce ni se trimiteau din Moldova pentru a fi trecute în Ucraina. Circulaţia pe căile ferate a fost restabilită şi comisiile de aprovizionare ale Ministerului de Război au fost ajutate pentru a aduna şi trimite în ţară cantităţi însemnate de alimente. În îndeplinirea misiunii sale Corpul 6 Armată a urmărit printre altele:
a. prestigiul armatei să rămână neatins în luptele contra bandelor şi să nu se mai înregistreze surprinderi regretabile ca cea de la Bender. Benderul a fost reluat a doua zi după instituirea Corpului 6 Armată în Basarabia şi în afară de incidentul din faţa Râbniţei, unde trupele din Divizia 1 Cavalerie au fost nevoite să cedeze un moment în faţa unor forţe superioare, nici o palmă de teren câştigat progresiv de trupe în înaintarea lor nu a fost cedată bandelor, cu toată activitatea din ce în ce mai mare a acestora şi [a] condiţiilor de surprindere cu totul favorabile, din cauza atitudinii ostile a populaţiei;
b. operaţiunile să se conducă cu mare spirit de abnegaţie şi toleranţă faţă de locuitorii satelor, terorizaţi de bolşevici şi ameţiţi de revoluţie. S-au dat ordine riguroase să se procedeze ca în propria noastră ţară şi rezultatele au fost mulţumitoare, căci numărul ţăranilor prinşi cu arma în mână luptând contra trupelor noastre a fost foarte mare în raport cu puţinii executaţi de trupe;
c. pierderile trupelor noastre să fie cât mai mici. Operaţiunile au fost conduse în acest spirit, procedându-se cu metodă la înconjurarea satelor în revoltă şi a poziţiilor ocupate de bolşevici, dezarmându-se sistematic satele lăsate în urmă, pentru a evita suprinderile. Aceeaşi conduită a fost impusă flotei de operaţii, care a putut alunga flota rusă răzvrătită de pe Dunăre şi ocupa Chilia şi Vâlcovul fără pierderi.
Cu toate numeroasele lupte date mai ales cu concursul artileriei şi mitralierelor, pierderile suferite de trupă în lupte au fost de:
– morţi: 3 ofiţeri, 122 trupă;
– răniţi: 12 ofiţeri, 309 trupă;
– dispăruţi: 151 trupă.
d. zona de acţiune a Corpului 6 Armată se limita la nord până la linia Ripiceni, pe Prut, Soroca, pe Nistru, conform Ordinului Marelui Cartier General nr. 7746. Cu toate acestea, nevoile operative au impus depăşirea cu mult a liniei de nord, căci trupele Diviziei 1 Cavalerie, urmărind distrugerea forţelor bolşevice din nordul Basarabiei, au ajuns până la linia Mitoc–Ocniţa–Moghiliov, ceea ce ne-a servit foarte mult la intrarea armatei austro-ungare în Basarabia, pentru a o opri mai la nord, scăpând, astfel, de exploatarea resurselor în folosul acestei armate, o mare regiune. După respingerea peste Nistru a bandelor, hărţuielile pe frontieră au urmat până la începutul lunii martie, când au încetat propriu-zis operaţiunile active.

II. Perioada ocupaţiei militare a Basarabiei sub Republica Moldovenească. Luna martie 1918
Nevoile de hrană şi modificarea, de către Marele Cartier General, a organizării armatei, odată cu începerea tratativelor de pace, au adus pe rând în Basarabia (după ce trecuse perioada operaţiilor militare sovietice) următoarele mari unităţi: Divizia 3 Infanterie, Divizia 1 Vânători (transformată în Detaşamentul General Răşcanu), care schimbă mai târziu Divizia 11 demobilizată, Diviziile 4 şi 5 Infanterie, care schimbă Divizia 13 Infanterie demobilizată, şi Brigăzile 1 şi 2 Călăraşi. S-a dat câte o zonă de supraveghere fiecărei divizii şi s-a împărţit tot teritoriul republicii în zone mai mici, pe regimente. În această perioadă misiunile încredinţate trupelor noastre au fost următoarele:
a. să se revizuiască dezarmarea satelor, căci multe arme fuseseră ascunse, şi să asigure cea mai completă ordine;
b. să se treacă peste Nistru ultimele coloane ruseşti care mai rămăseseră în Basarabia şi care mai veneau din Moldova; c. să se statornicească autorităţile locale şi activitatea agricolă şi comercială să reînceapă;
d. să se adune şi să inventarieze tot materialul lăsat de armatele ruse;
e. prin purtare corectă şi demnă şi prin o propagandă activă (conferinţe, şezători, coruri, concerte etc.) să se caute a se apropia populaţia de toate naţionalităţile, iar moldovenii, în special, să fie deşteptaţi la viaţa naţională, combătându-se agitaţiunile duse cu energie de străinii şi interesaţii contra noastră etc.
Trupele Corpului 6 Armată şi-au făcut peste tot datoria. Liniştea a fost menţinută. Numărul ofiţerilor ruşi şi [al] formaţiunilor tolerate prin ordine s-a redus simţitor. S-au ajutat proprietarii şi ţăranii pentru munca câmpului şi rezultatele au fost foarte satisfăcătoare. Suprafaţa cultivată în Basarabia întrece cu mult pe cea din anii trecuţi. S-au strâns materialele armatei ruse şi s-au adunat în depozite raportate Ministerului de Război. În fine, s-a ameliorat foarte mult spiritul general al populaţiei faţă de români. Actul Unirii din 27 martie, votat de Sfatul Ţării, se datorează într-o mare măsură acţiunii armatei române. Despre aceasta se va raporta într-un studiu aparte. La data de 16 martie, Ministerul de Război ordona ca să se imobilizeze pe loc articolele de primă necesitate şi să se facă statistica lor în toate Basarabia. Imobilizarea ca şi statistica au trebuit făcute de armată, în lipsa organelor administrative locale. Lucrarea a fost întocmită cu oarecare aproximaţie, căci locuitorii şi-au ascuns adesea produsele lor de teama de a nu fi recheziţionate sau ca măsură de prevedere, şi s-a terminat la 15 aprilie. Această operaţiune, ca şi cumpărăturile de produse, a fost şi este o sursă de nemulţumire a populaţiei contra armatei, mărită încă prin faptul că nu s-a organizat de autorităţile în drept modalitatea liberului comerţ pentru produsele lăsate pentru consumul intern şi pentru că organele centrale, cărora li s-a cerut reglementarea acestei chestiuni, nu au dat nici o soluţie.

III. Paza frontierei şi contrabanda
După azvârlirea bandelor bolşevice peste Nistru şi încetarea agresiunii populaţiei de pe stânga Nistrului, cam pe la 15 martie a început să se reia activitatea comercială cu Ucraina şi în special cu Odessa. Basarabia a fost menţinută de fostul imperiu rus în dependenţa comercială şi industrială a Kievului şi Odessei; în schimbul cerealelor, prunelor şi vinurilor sale Basarabia primea produsele industriei ruse; astfel, după obţinerea liniştii pe Nistru, a început emiterea autorizaţiilor de export, date de guvernul republicii, pentru produsele pe care comisiile de exploatare (ale Ministerului nostru de Război) declarau că nu ne sunt necesare. Chiar după ordinul de imobilizare al Ministerului nostru de Război, numai anumite articole au fost oprite pentru export; totuşi, Comandamentul [Corpului 6 Armată] a luat măsuri de a se organiza solid paza frontierelor şi a se interzice complet exportul oricărui fel de aliment sau produs din Basarabia în Ucraina, măsură care se menţine până când autorităţile în drept vor interveni. Lipsa unei trupe speciale pentru paza graniţei şi a organelor vamale a fost de la început simţită şi am cerut să se trimită trupele de grăniceri pe Nistru. Până la sosirea lor, ni s-au trimis Regimentul 7 şi 9 Vânători, cărora li s-au încredinţat sectoare speciale. Toate contrabandele semnalate a fi trecute pe la Bender au fost de fapt autorizate de Sfatul Ţării şi comisiile de aprovizionare române, înainte de ordinul de imobilizare. Vidul de alimente ce se produce încetul cu încetul în Ucraina, preţul excesiv de ridicat ce se plăteşte acolo, lipsa de autorităţi de stat dincolo de Nistru şi organizarea sumară a pazei frontierelor a dat loc, desigur, la început, la o oarecare contrabandă, care însă a încetat aproape cu totul, graţie măsurilor foarte severe luate.

IV. Perioada lunii aprilie. După Unire
În această perioadă misiunea Corpului 6 Armată rămâne aceeaşi ca în perioada lunii martie, trupele şi comandamentele în subordine rămânând în aşteptarea instalării autorităţilor civile şi reluarea vieţii normale de stat a Basarabiei unite. Până în prezent aceasta nu s-a făcut.

V. Raporturile dintre populaţie şi armată în Basarabia
De la începutul operaţiunilor, trupele noastre au primit ordin de a se comporta în Basarabia ca în propria ţară. De fapt, în afară de represiunea justificată ce a urmat după reocuparea Benderului, trupele noastre s-au purtat cu populaţia răzvrătită mai bine decât în 1907, pe timpul potolirii răscoalelor din ţară. Îndată după intrarea armatei române în Basarabia, proprietarii au alergat din toate părţile în întâmpinarea trupelor şi mai ales a ofiţerilor, i-au înconjurat cu multă bunăvoinţă şi au cerut să li se dea concursul pentru a li se înapoia pământul şi lucrurile luate de ţărani şi a li se da despăgubiri de pagubele suferite. În conformitate cu Ordinul Marelui Cartier General nr. 8106 din 31 ianuarie în care se prescrie că „se va considera drept bună stare de fapt şi se va împiedica noi jafuri şi devastări şi că armata să nu se amestece în procesul dintre proprietari şi ţărani, care să se judece de autorităţile în drept“, Comandamentul a dat ordin şi a supravegheat de aproape ca să înceteze amestecul armatei în aceste procese şi să rămână cu totul neutră. Dispoziţia aceasta era foarte logică, căci toţi vrăjmaşii noştri agitau pe ţărani, spunându-le că oligarhia română ţine să distrugă libertatea câştigată de revoluţie şi că vor să reîntroneze despotismul proprietarilor mari şi mizeria ţărănimii. Încetul cu încetul ţăranii au început să vadă că erau înşelaţi de agitatorii evrei şi ruşi.

VI. Acuzaţiile aduse armatei şi netemeinicia lor
Îndată după Unire, a început o campanie foarte vie în contra armatei din Basarabia dirijată din afară, din interiorul Basarabiei (sic!) şi tolerată de noile autorităţi. Câteva cazuri (puţine la număr) de purtare aspră sau abuzuri – explicabile faţă de efectivul mare al trupelor, de diversitatea elementelor ce o cuprind şi, mai ales, de răspândirea ei foarte mare pe suprafeţe întinse şi de diversitatea însărcinărilor ce i s-au dat –, cazuri care au fost pedepsite cu cea mai mare severitate de îndată ce s-a luat cunoştinţă de ele, au fost exploatate în mod abuziv şi cu rea intenţie de toţi vrăşmaşii noştri. Optzeci la sută din reclamaţiile aduse armatei, pe care le-am examinat şi cercetat, sunt pure invenţii cu caracter de calomnie sau exagerări intenţionate. Basarabia este lipsită şi astăzi de autorităţile necesare pentru ca viaţa de stat şi cea particulară să se desfăşoare în mod normal şi legal. Din această cauză, armata, cu arma la picior, trebuie să impună respect, teamă şi răbdare tuturor. Noii directori şi prefecţi abia şi-au luat locurile în primire, mai toţi începând acum o carieră administrativă, în condiţiile excepţional de grele ca cele din Basarabia; subalternii lor nu şi-au luat încă posturile în primire şi contactul strâns între autorităţile centrale cu cele din sate nu există încă. Poliţia şi jandarmeria rurală abia se creează. Poşta şi telegraful trebuiesc puse în funcţie aproape pe de-a-ntregul. Căile ferate: nici până acum nu s-a rezolvat chestiunea personalului, iar puţinii trimişi din ţară, după declaraţiile d-lui inginer inspector Pretorian, sunt foarte slabi. Aparatul judecătoresc [era] necomplet şi de-abia începând să funcţioneze, iar cei lezaţi continuă a se adresa autorităţilor militare, care nu le pot da satisfacţie. Vechile legi şi regulamente ruseşti nu mai pot fi aplicabile în întregime şi nici altele noi nu s-au dat. Această stare haotică este sursă principală a tuturor nemulţumirilor, întreţinută încă prin prelungirea tratativelor pentru încheierea păcii, care a întârziat şi instalarea organelor de stat necesare. În asemenea condiţii, armata a rămas singură în faţa tuturor problemelor şi ţinta tuturor atacurilor nemulţumiţilor de această stare de lucruri. Cele din capitolul următor vor lămuri mai bine chestiunea.

VII. Starea de spirit actuală din Basarabia
Un cuvânt de ordine a fost pus în circulaţie de vrăjmaşii noştri şi de cei răuvoitori şi se repetă de cei inconştienţi: „în Basarabia toată lumea este nemulţumită. Cine este de vină? Armata este de vină.“ La sosirea trupelor noastre în Basarabia domnea cea mai neagră anarhie, poate mai rea decât în celelalte părţi ale fostei Rusii. După sosirea armatei, ordinea s-a restabilit şi toate straturile societăţii ţinutului au fost nevoite să înceteze ostilităţile între ele, în aşteptarea noii stări de lucruri ce li se va crea de către români. Ţăranii – ameţiţi de frigurile revoluţiei, îmbogăţiţi de jafuri, prădăciuni şi de hârtiile-monedă lăsate de armatele ruse de ocupaţie sau în trecere – îşi închipuiau că au numai drepturi şi nici o îndatorire: dreptul de a lua pământul proprietarilor, cât vor, mai mult decât le trebuie şi fără plată; dreptul de a lua averea mişcătoare, uneltele şi maşinile agricole ale proprietarilor şi a le împărţi între ei fără plată; faptul de-a tăia pădurile; de a-şi face singuri dreptate şi a de a avea deputaţi în Sfatul Ţării, cum s-ar zice, toate drepturile posibile. În schimb, nici o obligaţie. Să nu plătească dări, să nu respecte legi şi autorităţi legale, să nu li se rechiziţioneze nimic, să ceară drepturi înzecite. Odată cu intrarea armatei noastre în Basarabia, aceştia au simţit că vor trebui să intre în legalitate, că vor începe a vedea limitele drepturilor şi, mai ales, obligaţiile lor. Agitaţiunile revoluţionarilor ruşi şi ale evreilor, care le promiteau mai departe realizarea imposibilelor lor visuri, au pus ţăranilor puştile şi mitralierele în mâini pentru a trage contra trupelor noastre. Învinşii s-au resemnat, iar atitudinea binevoitoare a trupelor noastre le-a arătat că dracul nu este aşa de negru cum li se spusese. În fond, ţăranul basarabean este ascultător şi înţelept, mai ales moldoveanul. După ce-i vor ieşi din cap fumurile revoluţiei, va fi un cetăţean de ordine şi muncitor şi se va întâmpla aceasta în foarte scurtă vreme. Proprietarii rurali, din care 80% străini, au primit cu mare bucurie trupele române în speranţa că vor fi puşi imediat în posesiunea averilor lor. Când au văzut că armata este neutră şi că ofiţerii şi comandanţii, înghesuiţi de invitaţiile lor, le arată numai bunăvoinţă şi atât şi le recomandă răbdare, s-au răcit încet-încet şi, mai apoi, au devenit chiar ostili. Punctul culminant al ostilităţii şi al agitaţiunilor lor a fost atins în ajunul încheierii păcii, când în Ucraina a fost răsturnată Rada şi s-a numit ca hatman generalul Skoropadski, care, se zice, ar fi cerut concursul proprietarilor pentru a guverna. Atunci, mai toţi proprietarii, până şi cei ce se dădeau drept naţionalişti români, şi-au îndreptat privirile către Ucraina, sperând că poate nu ni se dă nouă, la pacea de la Bucureşti, Basarabia, ci Ucrainei, care le va da pământurile şi averile numaidecât. Pacea de la Bucureşti, cu recunoaşterea unirii Basarabiei cu România, i-a mai calmat. Domnii aceştia vor deveni şi ei cu vremea, ceva mai târziu, cetăţeni buni ai statului nostru şi dacă o parte din străini s-ar îndura să plece în Ucraina, cum ameninţă, pagubă mare nu ar fi. Evreii – aceştia ne sunt ostili, pentru că evreii noştri nu au drepturi, pentru că starea de revoluţie şi de război şi restricţiile de frontieră îi jenează în comerţul lor, pentru că ei făceau comerţ cu Odessa şi acum trebuie să treacă o frontieră pentru a ajunge acolo. Evreii fostei Rusii aveau ca câmp de exploatare imensa Rusie, iar acum va trebui să se mulţumească cu mica Românie şi cu concurenţa aprigă a evreilor din România şi a celor din Puterile Centrale, unde s-ar putea să fie învinşi. Pentru aceste motive, evreii au fost şi sunt capii organizaţiilor de agitaţii contra noastră. Când s-a votat unirea, evreii s-au abţinut, ca măsură de prudenţă, din cauza armatei care, cine ştie, li se părea că s-ar putea să le ţină în seamă gesturile lor ostile, iar mai târziu, când au avut speranţă că s-ar putea să nu se dea României Basarabia, atunci au început acea campanie înverşunată în toate ziarele din Rusia, contra României, în general şi a armatei, în special. Acum, după încheierea păcii, s-au mai domolit. Aceştia, evreii, vor fi cel mai greu de alăturat cinstit şi sincer la viaţa comună cu poporul nostru şi cu soarta lui.

Celelalte naţionalităţi [se comportă] ca şi moldovenii, sau aproape: nemţii nu ne urăsc, dar sunt foarte pretenţioşi, bulgarii nu au ce face, iar ucrainenii, [împreună] cu foştii funcţionari ruşi, oftează. Dar mai sunt câteva categorii de nemulţumiţi, deşi mai mici, de care este necesar a reaminti, şi anume: Membrii Sfatului Ţării şi membrii fostului guvern al Republicii. Aceste persoane, ajunse într-o situaţie oarecum privilegiată şi dominantă din simpli ţărani, învăţători şi soldaţi (deputaţii cei mai simpli şi miniştri câţiva intelectuali) visau o republică independentă-federativă (sic!) cu România sau cu Ucraina, după cum li s-ar fi părut mai bine. Cu câteva zile înainte de Unire, ei au încercat să trimită, ca să trateze cu Ucraina, o delegaţie din partea guvernului şi a Sfatului Ţării, încercare care a fost zădărnicită de noi. Votările succesive de Unire cu România, proclamate de zemstve, prin grija armatei şi cu toate protestările guvernului Republicii şi [ale] Sfatului Ţării, care ameninţa zemstvele cu darea în judecată, învesteau (sic!) încetul cu încetul citadela Sfatului Ţării. Ştiindu-se aleşi într-o zi de revoluţie şi proclamaţi deputaţi unii pe alţii, le era teamă de rezoluţiile de Unire ale zemstvelor şi de o eventuală dizolvare a Sfatului Ţării. La Bălţi, Soroca şi Orhei, se proclamase Unirea; la Bender, în loc de anexiune la Ucraina, cum doreau unii, s-a ales un consiliu favorabil Unirii, iar la Ismail şi Akkerman, ca şi la Chişinău, măsurile luate asigurau proclamarea Unirii prin zemstve. Ce putea reprezenta un asemenea Sfat al Ţării, faţă de voinţa adunărilor naţionale a zemstvelor! Pe lângă acest pericol, o intrigă latentă în guvern, care ameninţa situaţia naţionaliştilor, produce hotărârea Blocului Moldovenesc de a proclama el Unirea, unii cu mulţumirile sufleteşti sincere, alţii interesaţi şi în speranţa beneficiilor ce urma pentru ei din aceasta. Acum ei duc o luptă îndârjită pentru apărarea autonomiei, care, în fond, pentru majoritate, este apărarea situaţiilor personale şi teama de a nu li se pierde în viitor. Mare parte sunt propagandişti revoluţionari şi ostili armatei noastre şi furnizează reclamaţiile contra ei. Revoluţia rusească a fost precedată de discreditarea armatei şi a ofiţerilor şi acum se încearcă poate acelaşi lucru cu noi. Armata moldovenească. O altă categorie de nemulţumiţi mai sunt ofiţerii moldoveni: un colonel, puţin energic, ministru şi înconjurat de ofiţeri înaintaţi în timp de trei luni cu câte două-trei grade, cu lefuri mari şi trăind în larg din operaţiuni de lichidare a materialelor armatei ruse, se văd ameninţaţi de a-şi pierde situaţiile şi se agită să păstreze autonomia – cum zic ei – a acestei armate.

Comisia mixtă numită pentru lichidarea ei va fi solicitată să consacre ca ofiţeri în armata noastră pe mulţi ofiţeri de rezervă, mai ieri prapurcici şi azi maiori, pe mulţi ofiţeri activi care şi-au luat singuri câte două-trei grade într-o lună, din care foarte puţini care să fi auzit măcar tunul. Onoarea de a face armata împreună cu mulţi din aceşti tovarăşi trebuie declinată în mod hotărât. Aceasta este situaţia în Basarabia. Peste aceste elemente, a venit Corpul 6 Armată şi s-a suprapus (sic!). Armata noastră a stabilit ordinea şi liniştea. Lipsa de legi, regulamente şi instrucţiuni şi lipsa de autorităţi, legal constituite până acum, a[u] produs aici în Basarabia o stare haotică, sursa tuturor nemulţumirilor. Este adevărat deci, că în Basarabia toată lumea este nemulţumită şi nici că s-ar putea altfel; dar este o mare diferenţă între ostilitatea generală de la început şi nemulţumirile fireşti şi provizorii actuale. Şi pentru acestea nu armata este de vină.

CONCLUZII
Armata noastră din Basarabia şi-a îndeplinit complet şi bine datoria. Din istoricul activităţii sale zilnice se va putea vedea meritele sale. Dar armata care s-a ilustrat pe câmpurile de bătălie şi în Basarabia se vede atacată zilnic în reputaţia şi demnitatea ei, cu multă înverşunare şi perfidie. Este necesar să se ia urgente măsuri de rigoare, pentru a restrânge raporturile dintre ea şi populaţie, a o feri de abuzuri şi a o apăra de calomnie. În acest scop, trebuie să se trimită imediat grăniceri pe frontieră şi jandarmi la sate, iar trupele să se retragă în cazărmi şi să se adune pe regimente în regiuni, adoptându-se o dislocare care să asigure şi ordinea în tot ţinutul. Armata să revină astfel repede la menirea ei curată şi sigură – pregătirea de război şi ordinea dinăuntru, iar autorităţile civile toate să vină repede şi să-şi ia locul, pentru ca viaţa legală a tuturor cetăţenilor să poată începe. Această regrupare a unităţilor noastre în Basarabia va asigura disciplina care începe a slăbi în aşteptarea rândului la demobilizare şi a contactului cu o populaţie anarhică. În urma trimiterii în Basarabia a Diviziilor 9 şi 10 Infanterie şi a menţinerii mai departe a celorlalte vom avea aici: Diviziile 1 şi 2 Cavalerie şi Brigada 1 şi 2 Călăraşi, Detaşamentul General Răşcanu cu 8 regimente de vânători, Diviziile 9 şi 10 Infanterie, Diviziile 3, 4 şi 5 Infanterie, Flota de Operaţiuni, jandarmii rurali şi grănicerii. Faţă de atâtea unităţi organizarea actuală a Comandamentului Corpului 6 Armată este cu totul insuficientă. Încă de la începutul aşezării Corpului 6 Armată în Basarabia s-a cerut să se completeze organizarea Comandamentului cu serviciile necesare unei bune funcţionări şi cu birourile ce-i lipsesc astăzi, dându-i-se personalul necesar. Lucrul era foarte posibil, întrucât Comandamentele rămase în Moldova erau foarte numeroase în raport cu unităţile ce le-au rămas şi dotate cu un bogat personal fără prea mult serviciu. Corpul 6 Armată are azi şase divizii şi se mai adaugă încă două, precum şi Flota de Operaţiuni, iar pentru cele şapte divizii rămase în Moldova s-au păstrat tot timpul două comandamente de armată şi cinci comandamente de corp de armată. Ni s-a promis întărirea Comandamentului Corpului 6 Armată cu serviciile ce-i lipsesc, dar din motive necunoscute aceasta nu s-a realizat nici până acum. Din această cauză, personalul acestui Comandament a fost supus la o muncă excesivă de zi şi noapte. Această stare de lucruri trebuie să înceteze şi în interesul bunului mers al serviciului.

Comandantul Corpului 6 Armată
General de Divizie Adjutant (ss) Ion Istrati

Şeful de stat major Colonel (ss) Toma Dumitrescu

(Arhivele Militare Române, Fond Microfilme, rola F II 1.2510, c. 282-291)
 


Motorizat de Joomla!.