forex trading logo
Română (România)English (United Kingdom)


Perioade Istorici Carti Forum

Autentificare



Evenimente viitoare

No current events.

Evenimente trecute

Parteneri

Banner
Banner
Home
AMINTIRI DESPRE POETUL ALEXEI MATEEVICI
Ion Buzdugan (9 martie 1887, Brânzenii Vechi, Bălţi – 27 ianuarie 1967, Bucureşti) a fost un poet important al Basarabiei şi un mare patriot. Dacă obţinerea independenţei acestei provincii (24 ianuarie 1918) poate fi socotită operă de obşte, unirea ei cu Patria Mamă nu s-a putut face fără intervenţia puternicei personalităţi a lui Ion Buzdugan. A fost singurul dintre luptătorii basarabeni de primă linie care s-a opus asocierii, în orice mod ar fi fost ea formulată, cu Rusia. Secretar al Sfatului Ţării, a redactat Actul Unirii. A proclamat Unirea la 27 martie 1918, cu mâna dreaptă pe Biblia lui Şerban Cantacuzino, pentru a dovedi, în modalitatea sacră a jurământului, latinitatea limbii pe care o vorbeau deopotrivă românii din stânga şi din dreapta Prutului.

Era un om cultivat. A studiat agronomia la Gorki, literele şi dreptul la Universitatea liberă din Moscova şi a absolvit seminarul pedagogic de la Cameniţa. Licenţiat în drept al Universităţii din Iaşi şi doctor în economie politică al Universităţii din Cernăuţi, a fost, după Unire, deputat şi senator în Parlamentul României Mari. Ofiţer în armata rusă în timpul primului război mondial, Ion Buzdugan a dat în vileag asasinarea regelui Ferdinand pe care o pregăteau militarii ruşi în forfota bolşevică de la Socola (Magazin istoric, nr. 10-11/1993). Poezia lui Ion Buzdugan a fost strânsă în volumele: Miresme din stepă (1922), Ţara mea (1928), Păstori de timpuri (1937), Metanii de luceferi (1942), Cântece din Basarabia (vol. I, 1921; vol. II, 1928). Rămâne unul dintre cei mai importanţi tălmăcitori ai lui Puşkin şi Esenin şi cel dintâi traducător al poeţilor simbolişti ruşi: Valeri Briusov, C.D. Balmont, Al. Blok etc. L-am cunoscut bine în anii bătrâneţii lui, l-am iubit, m-a iubit. M-a prezentat lui V. Voiculescu. A ţinut să-mi cunoască familia. Avea o dulceaţă pravoslavnică a firii, o bunătate fără margini şi un cult gentilic al familiei, pe care-l răsfrângea şi asupra tinerilor scriitori. Din motive lesne de înţeles, mi-a cerut, în acei ani de teroare, să-i spun Moş Nicu, urmând ca el să-mi spună Nepoate. Era prietenul intim al lui Perpessicius şi al lui Camil Petrescu, pe care-l salvase de la moarte pe front, scoţându-l de sub movila de pământ creată de explozia unui obuz... Îmbolnăvindu-se grav, a fost internat la Institutul Oncologic (Filantropia) din Bucureşti, unde-l vizitam zilnic. I-am cerut să-mi dicteze amintirile. N-a apucat s-o facă decât cu rândurile care urmează şi alte două mici relatări, pe care le-am dactilografiat, i le-am citit, după care le-a iscălit pe fiecare pagină. Sărutându-mă, mi-a spus cu lacrimi de regret în ochi: – Ţine jurnal, Nepoate, şi scrie-ţi din vreme memoriile.

C.D. ZELETIN

Este greu să evoc în câteva cuvinte măreţia tragică a unor vremuri de luptă şi a luptătorilor acelor vremi. Ne aruncam într-o mare neprielnică – înotători cărora întreaga avuţie le stă în minte, inimă şi braţe... În luna mai 1912, guvernul ţarist hotărâse să sărbătorească împlinirea unui veac de la ruperea Basarabiei din trupul Moldovei. Cu acest prilej ne adunasem la Chişinău o mână de luptători pentru drepturile acelei părţi din neamul moldovean la autonomie. Situaţia politică de atunci cerea obţinerea mai întâi a dreptului de autoadministrare a Basarabiei, drept care netezea drumul spre unirea cu Moldova, unire aşteptată de un întreg neam. La aceste sărbători nefaste, pentru a da o oarecare strălucire nenorocitei aniversări, sosise la Chişinău şi împăratul Nicolae al II-lea cu împărăteasa Alexandra, însoţită de cele cinci fete ale sale – pe care murmurul mulţimii mi-aduc aminte că le numea matracuci sperietoare de ciori – şi cu ţareviciul moştenitor, Alexei, bolnav de sângerare şi ţinând permanent batista la nasul sângerând. Administraţia ţaristă luase măsuri pentru a aduce în capitala provinciei cât mai mulţi ţărani, şi din toate părţile Basarabiei, ca să ilustreze popularitatea de care, vezi Doamne, s-ar fi bucurat sărbătorirea centenarului odioasei răpiri. Cu toate că poliţia ţaristă şi-a folosit toată perspicacitatea şi brutalitatea pentru a aduna ţăranii români la Chişinău, aceştia au rezistat tacit presiunilor şi forţei – singura lor formă de protest –, refuzând să plece spre Chişinău, în ciuda faptului că li se asigurase călătoria gratuită pe tren. În ziua sărbătoririi, pe toate străzile capitalei basarabene nu se vedeau mai mult de 200-300 de ţărani, risipiţi, şi aceştia în grupuri de câte doi-trei oameni, în frunte cu primari, secretari şi alţi slujbaşi ai administraţiei ruseşti. Neprevăzutul a dat o întorsătură neaşteptată acestei adunări de tristă aducere aminte. Pe când se desfăşura defilarea, s-a auzit de undeva o detunătură de armă... Tulburare în ordine, spaimă în siguranţa de sine, muţenie în trufia celor bucuroşi de o atare zi! S-au pornit deodată o furtună şi o ploaie torenţială, iscată ca din senin, cu fulgere, tunete, trăsnete, de se cutremura Chişinăul din temelii.

Ţareviciului, înspăimântat de aceste grozăvii ale naturii, ba poate chiar şi de puşcătura care s-a auzit, i-a răbufnit sângele şi pe nas şi pe gură, cumplita hemofilie arătând mulţimii ce poate. Anume curteni din suită au adus, ca de obicei în asemenea împrejurări, patul-targă cu baldachin în care ţareviciul era culcat în aşteptarea opririi sângerării. Surorile pe jumătate muribundului hohoteau în plâns lângă straniul catafalc, ca babele satelor noastre după mort. Ţarul şi ţarina, extrem de îngrijoraţi de viaţa unicului lor fiu, moştenitor al tronului, au făcut repede semn de plecare suitei către trenul imperial din gară, care îşi aştepta sub presiune stăpânii gata să înceapă goana spre Petrograd. Nu s-au mai dus nici la Blagorodnoe sobranie, nici la palatul guvernatorului. Tristeţe mare a căzut pe toată aristocraţia ţaristă şi pe boierime, care se învârtea cu capetele plecate, ca opărită în faţa acestei prea evidente nereuşite, aşteptând să-i cadă vreo plăcintă amară din partea ţarului, ofensat de oameni, nemulţumit de natură şi de întâmplările aşezate de-a curmezişul, cât şi, desigur, de acel salut simbolic al pământenilor...

Boierii înstreinaţi de neamul moldovenesc au rămas şi ei jelind plecarea precipitată a ţarului şi neaşteptata întorsătură care a transformat serbarea centenarului într-o prohodire de mort. Iar natura se dezlănţuia cu toate forţele ei de foc şi apă peste întreg pământul Basarabiei, fecundând pământuri, mai răcorind inimi şi alungând cu puhoaiele netrebnicia spre scocurile ei murdare. Parcă se apropia potopul. Atunci l-am văzut pe bunul Alexei Mateevici, poetul: – Doamne, de-ar veni potopul peste voi, nesătuilor, să nu rămână nici o urmă de-a voastră, iar Basarabia să rămână luminată şi curăţită de toate leprele! Amin!

Poporul a interpretat totul ca un semn ceresc al eliberării. Ne aflam în acele zile în redacţia ziarului Cuvânt moldovenesc, care apărea sub direcţia scriitorului Pan Halippa şi sub patronajul lui N.N. Alexandri. Se găsiseră acolo puţini, dar inimoşi patrioţi, următorii pe care înfiorat îi enumăr, evocând în mare parte umbre: N.N. Alexandri, Pan Halippa, Simeon Murafa, scriitor şi cântăreţ din Soroca, Vasile Secar din Baxani Soroca, Vlad şi Grigore Cazacliu din Cuşelovca Sorocii, profesorul Vasile Loghinescu din Soroca, moş Ion Codreanu, ţăran de prin părţile Sorocii, Nicolae Secară, inginer agronom din Soroca, fraţii Dimitrie şi dr. Ioan Bogos din părţile Hotinului, doctorul Daniel Ciugureanu, de obârşie de prin părţile Hotinului şi medic în Hănceşti-Lăpuşna, Tudose Roman, poet ţăran, orb, din Orhei, doctorul Pavel Grossu din Chişinău, Vasile Ghenzu, cooperator de prin Lăpuşna, Alexandru Groapă, cooperator, Teodor Inculeţ, judecător în Chişinău (fratele lui Ion Inculeţ), scriitorul Stihii din Chişinău, Constantin Popescu, autorul primului abecedar pentru copiii basarabeni, Gheorghe Stîrcea, funcţionar în Chişinău, Gheorghe Tudor, profesor şi scriitor din Chişinău, Ştefan Holban, profesor în Chişinău, poetul Alexei Mateevici, profesorul Ştefan Ciobanu din Ismail, Ion Văluţă, student la Universitatea din Odessa, scriitorul lăpuşnean Sergiu Cujbă, preotul scriitor Iulian Friptu din Tighina, Nicolae Ciornei, inginer agronom în Cahul, studentul tighinean Alexandru Văleanu, Ion Buzdugan [autorul evocării], învăţător şi student al Facultăţii de istorie şi litere a Universităţii din Moscova...

Discutam aprinşi cu toţii actul nedrept al răpirii Basarabiei de către ţarul Alexandru I şi camarila sa. Ei lansaseră ideea falsă după care Basarabia a fost luată de către ruşi de la turci, şi nu de la Moldova, aşa că acei care erau îndreptăţiţi să o revendice nu erau românii, ci turcii. Or se ştie bine de către lumea întreagă că Turcia era numai putere suzerană în raport cu Moldova, percepând de la aceasta doar biruri şi parte de oaste, iar în calitate de ţară suzerană nu avea drept nici să vândă, nici să cedeze cuiva vreo parte din ţara Moldovei, recte Basarabia, care de veacuri era trup din trupul Moldovei Muşatinilor...

Toţi cei de faţă discutau ce-ar fi fost de făcut în situaţia gravă în care se afla ţara. Ni se frângeau inimile de chin şi durere în faţa plănuitei sărbătoriri care ne reamintea, o dată şi încă o dată, marea nelegiuire săvârşită cu scump pământul Moldovei. Tulburaţi în adânca lor mâhnire, tineri şi bătrâni propuneau diferite soluţii pentru realizarea unui protest cât mai eficace din partea românilor moldoveni, ca să turnăm şi noi în paharul cu nectar al sărbătoririi măcar câte-o lacrimă otrăvită din durerea noastră. Unii propuneau să tipărim în Cuvânt moldovenesc articolul de foc al lui Simeon Murafa, Istoricul răpirii Basarabiei; alţii să scoatem revista în gros chenar de doliu. Un funcţionar modest la înfăţişare, dar dârz şi radical în păreri, Gheorghiu Stârcea, îndemna să meargă câţiva dintre noi în suburbia Buiucani a Chişinăului, să-i adune acolo pe ţărani şi să pornească, purtând steaguri tricolore pe străzile Chişinăului, strigând: „Jos ţariştii, sus poporul moldovean!“ şi „Libertate Basarabiei!“. Putea aceasta să fie o manifestare importantă, o împotrivire energică, al cărei ecou să se ducă în toată lumea, chit că noi vom înfunda temniţele Siberiei...

În tot acest răstimp, retras într-un colţ al odăii, un singur om nu a scos un cuvânt: era poetul Alexei Mateevici, student în teologie la Kiev, care se făcuse cunoscut prin publicarea de versuri şi proză în Cuvânt moldovenesc şi Luminătorul.

– Da tu, Alexei, de ce taci şi nu ne cânţi ceva din lira fermecată – încercă să glumească unul dintre noi.
– Lăsaţi-l, fraţilor, că pentru azi pe semne nu şi-a înstrunit lira! – adaugă un altul.
– Ba mi-am înstrunit-o eu, şi cred că încă bine, dar mă tem că nu vă va fi pe plac şi că voi rosti cuvânt în deşert! – răspunse Mateevci, învingând nervos nu ştiu ce sfiiciune.
– Zi-ne atunci, Alexei, că tu îi zici bine din liră! Nu se poate să nu fi comis tu ceva pentru ditamai ziua de astăzi...
– Eu vă spun, vă spun, numai să n-arunc degeaba grâu la porumbei – răspunse Mateevici, trăgând adânc aer în plămâni... Şi într-o linişte de cremene, Alexei Mateevici recită următoarea poezie rămasă până acum inedită şi pe care o redau întocmai:

„Blestem-invectivă împăratului Alexandru I la centenarul răpirii Basarabiei, 1812-1912

Împărate-ncornorate,/ Spune-mi unde eşti tu, unde,/ La tine să pot pătrunde,/ Ca să te întreb fârtate,/ Ţarul ţării de nebuni;/ Spune-mi unde eşti tu azi,/ Să te-ntreb eu în răgaz:/ Pentru ce-mi furaşi, pirate,/ Scump pământul din străbuni?!.../ Spune-mi unde eşti tu azi,/ Ca să te stropesc cu gaz,/ Să-ţi dau foc din temelie,/ Ca să arzi ca o făclie/ Pe străzile capitalei,/ La serbarea centenarei/ Basarabiei răpită/ Din Moldova cotropită!“ A căzut un veac de tăcere în câteva clipe numai... Un om atât de rezervat ca Alexe Mateevici să facă dovada unui spirit atât de vehement! Impresia pe care mi-a lăsat-o atunci, neschimbată a rămas în toate împrejurările care m-au adus, în cursul anilor, mulţi ai mei, puţini ai lui, lângă poetul admirabilei ode Limba noastră, care a intrat şi va intra şi de acum înainte în cele mai pretenţioase antologii de lirică românească. Impresia unui om blând, dar cu porniri de straşnică mânie.
– Ei – rupse tăcerea, cu ochi de pară, Alexei Mateevici – îmi publicaţi închinarea către ţarul Alexandru I?
– Aiasta nu se poate! – a răspuns bătrânul N.N. Alexandri. Pentru a publica o astfel de poezie, înseamnă să dărâmăm ceea ce singuri am clădit cu atâtea strădanii, să distrugem Cuvânt moldovenesc, tocmai acum când a prins rădăcini frumoase prin toate satele Basarabiei revista noastră care desface pe masa ţăranului un strop din lumina limbii române.
În flăcările pornirii sale curate, dar primejdioase atât pentru făptura lui firavă, cât şi pentru mâna de patrioţi dornici de luptă, nu de represalii, Mateevici a mers mai departe: ne-a comunicat hotărârea lui de a se duce, pentru a obţine trecerea prin cenzură a poeziei, la secretarul guvernământului, Cociorvă (care iscălea de fapt Cocerva). De nu va facilita trecerea poeziei de vadul cenzurii, va incendia cancelaria secretariatului!...

Desigur că în acele momente Mateevici uitase de existenţa Ohranei, uitase de răzbunarea ei. Cel care l-a convins să se lase de gândul acesta a fost Simeon Murafa, care a invocat interesul unui întreg neam de a putea ca existenţa grupului nostru să se perpetueze acolo, în miez de foc al nelegiuirii şi luptei. Acţiuni de felul acestora ar fi lezat viitorul autonomiei Basarabiei... Alexei Mateevici nu era străin atmosferei de emulaţie literară din Chişinău, atmosferă întru totul românească. Eminescu, Alecsandri, Coşbuc ne erau oglindă. Poposeam în noaptea obidei noastre sub lumina lor de far... Îmi aduc aminte că Alexei Mateevici voia să-şi schimbe numele din Mateevici în Mateescu, urmând – este evident – pilda marelui Eminescu.
– Tu cu Mateescu – ripostă cineva din redacţie – n-o să-l ajungi pe Eminescu, decât dacă numele tău, Mateevici, îl vei preface în renume! Destinul nu i-a dat prilejul însă nici să-şi schimbe numele, nici să asculte sfatul acelui bun prieten. Trebuie menţionat faptul că toate aceste întâlniri şi discuţii aveau loc în redacţia ziarului şi revistei Cuvânt moldovenesc, care de fapt era în acelaşi timp şi locuinţa directorului şi animatorului ei, Pan Halippa. Cu poetul Mateevici m-am întâlnit în repetate rânduri în cursul anilor care au urmat. L-am cunoscut foarte bine, l-am apreciat şi l-am iubit. I-am cunoscut la fel de bine şi locurile natale. M-a interesat şi atunci şi mai târziu genealogia lui. Am scris despre el şi despre poezia lui. S-a născut la 16 martie 1888 în comuna Căinari din judeţul Tighina, situată acolo unde calea ferată se bifurcă spre Tighina şi spre Chişinău. Tatăl său era moldovean din moşi strămoşi şi nicidecum polonez, aşa cum afirmă Petre V. Haneş într-unul dintre studiile sale. De altfel, o origine streină nu putea să-i infuzeze dragostea atât de puternică şi curată pentru neamul şi limba românească, dragoste ce şi-a aflat strălucită afirmare artistică în poezia Limba noastră, poezie atât de ştiută, atât de cântată, atât de comentată în vremuri nu prea îndepărtate. Mama îi era tot moldoveancă, fiică a preotului Ioan Neaga din Căuşani, judeţul Tighina. Poetul şi-a petrecut copilăria la ţară, la Căuşani şi Zaim, aproape de bunici. În 1898 a intrat la Şcoala spirituală din Chişinău, terminând-o în 1902 cu calificative admirabile. Trece imediat la Seminarul superior, în care ponderea o dădeau studiile de teologie şi filosofie. Face de pe acum proba unui talent cu totul aparte, la poezie şi la desen, manifestând ceea ce se numeşte un temperament artistic. Era un adolescent în care neliniştea din lăuntru expira în afară aerul sfiiciunii. Aşa a rămas şi mai târziu. Colegii şi-l reamintesc ca pe un bun caricaturist. Scrie şi publică poezii în Luminătorul şi Cuvânt moldovenesc. Absolvind Seminarul superior ca unul dintre elevii eminenţi, este trimis bursier la Academia Teologică din Kiev, unde leagă trainică prietenie cu studenţi români din Basarabia, Moldova de dincolo de Prut, Muntenia, Transilvania şi Bucovina. Este de bănuit că această ambianţă l-a întărit în ideea unirii tuturor românilor.

Aici tânărul poet a fost coleg cu Simeon Murafa, cel mai mare poet al Basarabiei, publicistul Gr.M. Ionescu (Ivanov), Daniel Ciugureanu, Ştefan Berechet, Ştefan Ciobanu. Munceşte din greu, publică poezii proprii şi traduceri, astfel încât poate, graţie scrisului, să-şi ajute familia nevoiaşă şi rămasă între timp (1906) fără tată. La Kiev participă activ la mişcarea naţională a studenţilor moldoveni şi este membru fondator al societăţii Deşteptarea, care a rămas cu marele merit de a fi afirmat în mod susţinut originea latină a românilor din Basarabia.

În 1914, preoţindu-se, Alexei Mateevici este numit profesor de pastorală şi limba greacă la Seminarul superior din Chişinău. Prin aceşti ani, colaborarea sa la Cuvânt moldovenesc devine asiduă. În această vreme prerogativele luptei pentru autonomia Basarabiei absorbindu-mă din ce în ce mai mult, şi cum atmosfera acestei lupte – care pentru mine a rămas sfântă – antrena într-o oarecare măsură şi pe Alexei Mateevici, am avut prilejul de a-l întâlni în repetate rânduri, astfel că prietenia noastră s-a consolidat. Însă împrejurarea care ne-a cimentat cel mai mult prietenia a fost Congresul învăţătorilor din mai 1917, ţinut la Chişinău. Congresul învăţătorilor rămâne o dată importantă nu numai în viaţa poetului nostru, ci şi în calendarul literelor româneşti şi în amintirea celui ce iscăleşte aceste amintiri. Mărturisesc faptul că, povestind, mă gândesc mai întâi la tineretul de astăzi, cu o rugă în inima mea bătrână... Aş dori să mediteze asupra întâmplării pe care vreau s-o evoc în câteva cuvinte, căci câteva cuvinte numai îmi permit puţinele luminişuri ale pădurii mele de suferinţe... Să prindă semnificaţia acestei întâmplări de tragedie şi entuziasm, iar veghea întru păstrarea fiinţei noastre naţionale să-i fie nu numai ca oţelul care-i tare, ci ca diamantul care-i şi tare, şi luminos, şi strălucitor...

Era trimis la congresul nostru, ca împuternicit, inspectorul ţarist Serebreanski, care venea din Petrograd la noi cu porunca clară a rusificării, a înăbuşirii cu beznă a tot ce este românesc în acest atât de românesc ţinut. În calitatea pe care o aveam, de prim secretar al congresului, am prezentat raportul Naţionalizarea şcoalelor şi a altor instituţii obşteşti în Basarabia. Când raportul a fost supus aprobării, cei peste 1.200 de delegaţi din întreaga Basarabie au votat în unanimitate dezideratele expuse. Ce victorie a constituit pentru noi această unanimitate!... Serebreanski se opunea propunerilor de acest fel, cu eforturi în care unea imensa lui putere, viclenia naturală, dispreţul pentru tot ce este românesc şi iţele unei subterane imense cât Rusia... Serebreanski avea neruşinarea criminală de a susţine că atât naţionalizarea şcoalelor primare, cât şi a celor secundare nu se poate face, întrucât limba moldovenilor este o limbă săracă, aşa cum este limba eschimoşilor, care nu are în uz decât o sută de cuvinte... Cum s-ar putea atunci pretinde să se înfăptuiască naţionalizarea şcoalelor, dacă lipseşte total instrumentul principal al şcoalei române: limba?

Ca membru al congresului şi redactor al tuturor hotărârilor lui, trebuia să dau o ripostă oribilului impostor. L-am căutat în grabă pe Alexei Mateevici. L-am găsit pe sfiosul preot într-un colţ al sălii, pe un scaun potrivit cu umilinţa pe care o degaja făptura lui interiorizată şi de rasă. L-am rugat să-mi procure de unde poate şi cât mai repede Biblia românească [din 1688]. În ziua următoare a congresului, când urma să se discute problema naţionalizării şcoalelor de toate gradele, mă trezesc dis-de-dimineaţă cu Alexei Mateevici – dezmierdat de noi şi Alioşa – care îmi scoate dintr-o servietă o coşcogeamite Biblie scrisă în graiul nostru dulce: – Uite, Buzdugane, ţi-am adus Biblia cerută! Arată-i lui Serebreanski câte cuvinte are limba românească! Şi te rog pofteşte-l pe domnul preşedinte Ştefan Ciobanu să mă înscrie şi pe mine la cuvânt îndată după răspunsul pe care-l vei da dumneata lui Serebreanski... Eu te rog să-l inviţi în faţa adunării noastre pe acest Serebreanski să binevoiască să ia în mâinile lui Biblia şi după aceea să-l mai rogi frumos să numere de dimineaţă până seară câte cuvinte româneşti sunt în Biblia noastră! De altfel, dragă confrate Românaş (pe vremea aceea iscăleam sub pseudonimul Nică Românaş), i-am pregătit şi eu un răspuns. O poezie pe care am botezat-o Limba noastră... Voi încheia cu citirea ei discuţia despre suta de cuvinte a eschimoşilor şi sfânta Biblie a limbii româneşti. În dimineaţa răcoroasă de primăvară, sprijiniţi de prichiciul unei ferestre pe care o alinta dinafară un tei, Alexei Mateevici mi-a citit oda căreia, astfel, eu i-am fost primul ascultător... Câteva ore mai târziu, citind-o adunării noastre, poezia a căzut ca o scânteie într-un zăcământ de trotil! „Limba noastră-i o comoară/ În adâncuri înfundată,/ Un şirag de piatră rară/ Pe moşie revărsată [...]/ Limba noastră-i limbă sfântă,/ Limba vechilor cazanii,/ Care-o plâng şi care-o cântă/ Pe la vatra lor ţăranii...“

În picioare, după fiecare strofă, toţi participanţii la congres – şi erau peste 1.200! – aclamau frenetic, în lacrimi, dezlănţuiţi: „Bravo, Mateevici!“, „Trăiască Eminescul Basarabiei noastre!“, „Trăiască Limba românească!“ Se îmbrăţăşau cunoscuţi şi necunoscuţi. Locurile erau părăsite şi toţi ne aflam în acea clipă atât de uniţi, atât de fraţi, atât de nediferenţiaţi în marile doruri, atât de ştiuţi unul altuia, cum se află doar neamurile la mari răspântii ale existenţei lor...

Aş vrea să nu exagerez – căci este greu să fii crezut –, dar ovaţiile n-au durat mai puţin de două ore... Dar ce, ovaţii au fost? I-aş zice comuniunea, i-aş spune sublimul, l-aş numi miracol al neamului, care apare o dată la o mie de ani...
 


Motorizat de Joomla!.