forex trading logo
Română (România)English (United Kingdom)


Perioade Istorici Carti Forum

Autentificare



Evenimente viitoare

No current events.

Evenimente trecute

Parteneri

Banner
Banner
Home
ACT AL ÎNŢELEPCIUNII ISTORICE
În 1928, la împlinirea a zece ani de la unirea Basarabiei cu România, istoricul Alexandru V. Boldur (1886-1982; Magazin istoric, nr. 3/1991) publica studiul Unirea. Analiza psihologică a evenimentelor. Era, de fapt, un capitol, după cum mărturisea, dintr-o lucrare mai amplă, Chestiunea Basarabiei şi regimul comunist rusesc. „Ideea ei fundamentală – scria autorul – este următoarea: În Rusia ia naştere noul regim social-politic. Haina lui temporară este comunismul. Comunismul rusesc prin el însuşi este fenomenul, fără exemplu în istorie, al ferocităţii şi al cinismului. De aici rezultă că comuniştii nu au dreptul de a face nicio imputare regimului politic în genere şi aplicării lui în Basarabia.“ Din Unirea..., neretipărită de atunci, am selectat câteva fragmente care vor introduce cititorul de acum în atmosfera sufletească şi psihologică a celor care plănuiseră şi înfăptuiseră marele act din 1918.
Înainte de a parcurge paginile selectate, câteva cuvinte despre autor. Era, după mamă, descendentul unei vechi familii boiereşti, iar după tată se trăgea din mici burghezi basarabeni. A făcut studii secundare la Chişinău şi superioare (drept şi arheologie) la Sankt Petersburg. A profesat la Universitatea din acest oraş (1916-1918), la Institutul Superior Juridic din Sevastopol (1918-1921), fiind apoi consilier juridic la Moscova (1922-1924). În octombrie 1924 a trecut clandestin Nistrul, stabilindu-se în România. Pan Halippa, cu care se cunoştea încă din vara lui 1917, când Al.V. Boldur s-a aflat la Chişinău, participând la evenimentele premergătoare unirii, l-a sfătuit să se adreseze lui Constantin Stere. „E curios – scrie Al.V. Boldur – că nici măcar nu s-a interesat mai îndeaproape de specialitatea mea, de problemele ce fac obiectul studiilor mele. Mi-a spus numai că, după părerea sa, nu voi putea căpăta în România nicio catedră, că în general în ţară există o atitudine specială, aproape duşmănoasă faţă de basarabeni, şi că e mai bine să mă aranjez oriunde, numai în România nu!“ (Memorii. Viaţa mea. Lumini şi umbre, 2006).
A plecat atunci în Franţa, unde şi-a continuat cercetările istorice. A publicat studiul La Bessarabie et les relations russo-roumaines. La question bessarabienne et le droit international (Basarabia şi relaţiile ruso-române. Problema basarabeană şi dreptul internaţional),Paris, 1927, pe care Nae Ionescu o socotea drept „prima justificare teoretică a drepturilor noastre asupra Basarabiei, pe care o putem prezenta Europei.“ Nicolae Iorga a apreciat şi el cercetarea şi l-a ajutat pe autor să-şi facă o binemeritată carieră universitară în ţară.
Din 1927, a profesat la Facultatea de Teologie din Iaşi (1927-1938), apoi la Facultatea de Litere din acelaşi oraş (1938-1947), de unde a fost forţat să se pensioneze înainte de termen. Între 1943 şi 1948 a fost şi director al Institutului de Istorie „A.D. Xenopol“, din Iaşi, post din care a demisionat. După instaurarea regimului comunist, cu toate privaţiunile suferite, şi-a continuat cercetările istorice, dar şi demersurile pentru cauza românească a Basarabiei, devenită R.S.S. Moldovenească. Singur – sau împreună cu alţi fruntaşi basarabeni din anii interbelici – a adresat mai multe memorii lui Nicolae Ceauşescu, i-a trimis cărţile sale despre Basarabia. În urma unui astfel de demers, la 3 februarie 1967, a fost chemat la C.C. al P.C.R., unde a avut o întrevedere cu Nicolae Guină, fost ambasador la Moscova. Acesta, notează în memoriile sale Al.V. Boldur, „m-a înştiinţat că lucrările mele trimise tovarăşului Ceauşescu au fost predate Bibliotecii Institutului de Istoria Partidului. D-sa a susţinut un punct de vedere potrivit căruia nu trebuie să ne amestecăm în problemele interne ale Uniunii Sovietice (?). Rezolvarea chestiunii Basarabiei şi a Bucovinei de Nord va urma de la sine (?), iar procesul de luptă pentru păstrarea naţionalităţii va dura două sau trei generaţii.“

Să urmărim, aşadar, cele scrise de Al.V. Boldur în urmă cu opt decenii.

Ioan LĂCUSTĂ

Acest act [al unirii Basarabiei cu România] s-a săvârşit în circumstanţe de fapt şi psihologice foarte complexe. Pe de o parte, revoluţia rusească, pe de altă parte victoria Puterilor Centrale; pe de o parte, mişcarea naţională din Basarabia, de altă parte tendinţa firească a Regatului spre unirea cu Basarabia. Pe acest teren iau fiinţă acele desenuri variate ale raporturilor personale şi ale luptei de partide, care la urma urmelor dau un desen cu totul definit al Unirii. Învinge sensul istoric al naţionalităţii. Învinge acel simţ despre care vorbeşte Regele Ferdinand în Mesajul Tronului la şedinţa Camerii Deputaţilor din 4 Iunie 1918. „Să mulţumim însă cerului – spune Regele – că tocmai în acele ceasuri grele simţul superior al neamului a făcut ca frumosul pământ moldovean rupt din ogorul strămoşesc să se reîntoarcă la Ţara-Mumă şi ca poporul basarabean să se arunce în braţele ei pentru a-i spori puterea de muncă şi încredere în viitor“.

Descurcaţi-vă singuri

În ziua de 2 decembrie 1917, a fost proclamată „republica democratică basarabeană“. De odată ce republica există, aceasta înseamnă putere, înseamnă supunerea populaţiei, înseamnă mijloace pentru aceasta – armată şi finanţe. Cu o energie neobosită se pune pe lucru Directoratul [guvernul], care era emanaţia ambelor centre sub preşedinţia lui Erhan.
Dificultăţile constau în faptul că această fâşie de pământ [Basarabia] a fost pe atunci dosul armatei [române]. Dacă organizarea puterii în genere nu este lucru uşor, în dosul armatei această organizare devine foarte dificilă. Şi afară de aceasta, flancurile erau ocupate de singurele forţe serioase pe atunci, pe de o parte armata română, pe de alta bolşevicii cu demagogia lor, puternici prin succesele lor în centrul Rusiei.
Armata română, pentru care Basarabia a fost dosul armatelor, avea un interes absolut de a garanta aci o ordine stabilă. Pentru ea aceasta a fost „o necesitate militară“ în deplinul înţeles al acestui cuvânt. Tulburarea ordinei nu putea fi suportată de ea, căci aceasta ar însemna o ameninţare a existenţei sale proprii.
Între timp, acţiunea a provocat o contraacţiune: încercările Directoratului de a normaliza viaţa, de a introduce ordine şi linişte, au întâlnit o rezistenţă din partea bolşevicilor. Câte puţin aceştia din urmă au început să-şi lărgească limitele de influenţă şi îşi concentrau armatele spre Chişinău. A doua jumătate a lui decembrie 1917 trece în sforţări disperate ale Directoratului de a-şi păstra situaţia sa dominantă. După ziua de 28 decembrie începe munca sistematică a bolşevicilor de a acapara puterea. Telegramele insistente al Directoratului către generalul Şcerbacev [comandantul trupelor ruse din Moldova] şi la Iaşi nu aduc roade. „Ne trebuie şi nouă soldaţi pentru front; câtă vreme puteţi menţine ordinea, zbateţi-vă singuri.“ Acesta este sensul elocvent al netrimiterii ajutorului din partea generalului Şcerbacev şi a comandamentului român. În fine, abia în ziua de 6 ianuarie [1918] soseşte la Chişinău de la Kiev o ceată de prizonieri ardeleni. Prin urmare, nici acum nu s-a dat ajutor direct, de peste Prut. Dar ceata sosită a fost dezarmată de bolşevici. Devenind stăpâni pe situaţie, ei îndrăznesc să provoace deschis guvernul: ei cer ca directorii să fie traşi la răspundere. Acesta este primul şi cel mai dramatic moment din revoluţia basarabeană. Faţă în faţă s-au întâlnit reprezentanţii proletariatului orăşănesc – bolşevicii – şi reprezentanţii ţărănimii basarabene, reprezentanţii „centrului“. Abia acuma (probabil sub influenţa vorbelor delegaţilor Blocului Moldovenesc la Iaşi) în fine comandamentul român a decis să trimeată în republica tânără dosul armatelor sale, ajutor pentru restabilirea ordinei.

De ce mai întâi independenţa?

În ziua de 13 ianuarie armatele române, sub conducerea generalului Broşteanu, s-au apropiat de Chişinău şi l-au ocupat. Generalul Broşteanu fu întâmpinat încă la Străşeni de delegaţii Sfatului Ţării, iar în ziua de 15 ianuarie 1918 generalul la rândul său a făcut o vizită Sfatului Ţării. Dânsul s-a prezentat la şedinţa ce a avut loc în acea zi şi aici a spus câteva cuvinte simple de soldat, cuvinte pline de tact şi conţinând în acelaşi timp o lecţie de înţelepciune politică. Dânsul a spus: „Mulţi cetăţeni ai republicii sunt cuprinşi de bănueli şi frică pentru libertăţile lor. Trebuie să vă declar că România este într-o situaţie prea grea şi că la conflicte şi război de cucerire nu se poate gândi. Aţi hotărât să vă creaţi o republică, dar nu aveţi puteri proprii. În fiecare ceas pe teritoriul republicii se petrec prădăciuni şi omoruri şi nu le puteţi împiedica“.
Dânsul a subliniat scopul unic al sosirii sale: alimentarea armatei şi paza ordinei, şi apoi continua: „Nici un guvern fără forţa organizată nu poate realiza problemele ce cad asupra lui. Numai forţa poate crea viaţa liniştită de stat. Creaţi-vă viaţa dvs. cum credeţi şi nimeni nu se va amesteca în ea. În organizarea ei, noi nu vă vom împiedica“.
Şi într-adevăr promisiunea a fost îndeplinită. Exceptându-se primele zile, când odată cu bolşevici, din întâmplare, fie din cauza necunoaşterii de către comandament a condiţiunilor înconjurătoare, fie din lipsa de tact personal a victimelor înseşi, au suferit şi nebolşevici, armata şi-a îndeplinit îndatorirea de întronarea ordinei, fără a se amesteca deloc în politică. Armata română a deschis câmpul pentru discuţii liniştite, pentru organizare. Prin gonirea bolşevicilor s-a nimicit fermentul fierberii, dezordinii, ameninţării permanente a ordinii etc. Datorită acestui fapt Sfatul Ţării învinge frica de anarhie şi devastare a Basarabiei, frica din stânga. Rămâne încă frica din dreapta, frica pierderii celor cucerite prin revoluţie, teama că armata română va aduce un spirit antirevoluţionar, adică rezistenţa speranţelor ţărănimii de a căpăta pământ şi libertate.
Proclamarea independenţei din 24 ianuarie 1918 reflectă aceste sentimente. Aci, în acest moment, iese în evidenţă lipsa de temei a afirmaţiunilor adversarilor Unirii. Aici este mai uşor de a evalua insinuările lor. Dacă armata română „a ocupat“ Basarabia, „a cucerit-o“, „a anexat-o“, atunci de ce această republică anexată îşi proclamă independenta şi nu direct Unirea ei cu România? De ce generalul care „a cucerit“ Basarabia „nu a dizolvat“ imediat această adunare „îndrăzneaţă“ a Sfatului Ţării care a cutezat să-şi proclame independenţa, dacă dânsul într-adevăr a „cucerit-o“? Răspunsul este evident: nu a existat nici o anexare.
Ceea ce s-a născut mai întâi la basarabenii moldoveni, cu un sentiment naţional dezvoltat slab, este ideea: de ce să organizăm armată proprie, dacă armata ce stă la paza ordinii actuale, adică armata venită de peste Prut, este armata noastră? În acel moment, când între armată şi societatea politică a căzut un obstacol invizibil, atunci s-au şi pus începuturile psihologice ale Unirii.

Oamenii pot greşi, istoria nu

Pe de altă parte, a început să joace un rol important şi propaganda intelectualităţii româneşti, în special a ardelenilor. Rolul acestei propagande consta în faptul de a învinge teama proprie basarabenilor de a pierde reforma agrară şi libertatea şi, pe de altă parte, de a convinge că şi alte părţi ale naţiunii româneşti tind spre Unire. În această direcţiune s-au obţinut multe succese. Basarabia tot mai mult şi mai mult se pătrundea de spiritul naţional. Se aştepta numai timpul oportun pentru a se manifesta. Au venit zile grele pentru România, când sub presiunea vrăjmaşului, în urma distrugerii frontului de revoluţia rusească, ea a fost nevoită să intre cu nemţii în tratative de armistiţiu, iar apoi şi de pace. Preşedintelui Consiliului de Miniştri, generalului Averescu, i se propune de Puterile Centrale să ia Basarabia şi să o împartă cu austriecii, în schimbul Dobrogei, dar această propunere e refuzată. În ziua de 5 martie stil nou pacea este semnată la Buftea.
În acest timp, din diferite colţuri ale Basarabiei încep a veni cereri adresate Sfatului Ţării şi rugăminţi adresate la laşi pentru Unire.
Guvernul Averescu, în ziua de 18 martie stil nou, e înlocuit prin guvernul Marghiloman. Ţara pierde Dobrogea şi se cufundă în dezamăgire. Atunci în sânul guvernului român ia naştere o idee firească şi foarte justă: dacă este bine de a tărăgăna rezolvarea problemei coapte: a Unirii Basarabiei. Semnele de simpatie din partea populaţiei basarabene faţă de România au fost destule. Era nevoie numai de a învinge definitiv teama din dreapta, teama de a pierde cele cucerite de revoluţie. Pe de altă parte, ţara învinsă trebuia să aibă pentru aceasta asentimentul învingătorului. Nemţii au consimţit. În aceasta nu este nici un merit din partea lor. Ei n-au putut să ia Basarabia pentru ei sau chiar pentru Austria; totul ar fi fost împotriva acestui fapt: şi geografia, şi etnografia, şi istoria. Rămânea de îndeplinit a doua parte a programului – a căpăta asentimentul formal al populaţiunei, a convinge pe cei din urmă care şovăiau. Pentru acest scop a fost ales Stere.
Şi într-adevăr, cine mai bine decât dânsul putea să îndeplinească această misiune? Un revoluţionar basarabean vechi, educat în aceeaşi atmosferă a curentului ţărănist rusesc ca şi majoritatea intelectualilor Basarabiei, aruncaţi de valurile revoluţionare ca conducători ai acestei provincii; cine dacă nu dânsul va găsi calea spre inima moldoveanului? Presupunerea a fost întemeiată. În acel timp (în ziua de 23 martie) în trecere de la Bucureşti, după tratative cu nemţi, la Iaşi se aflau reprezentanţii Basarabiei, Inculeţ şi Ciugureanu. Aceştia şi-au dat asentimentul lor pentru Unire. Faptul acesta a contribuit şi mai mult la succesul Unirii. Tustrei, Stere, Inculeţ şi Ciugureanu (meritul personal al acestor persoane), au plecat la Chişinău, pentru a contribui la înfăptuirea Unirii. Zilele de 24, 25 şi 26 martie stil vechi trec în discuţii şi convorbiri. Sfatul Ţării, în secţiuni, decide chestiunea în mod afirmativ. După aceasta a fost cu totul clar că şi în întregul său Sfatul Ţării va vota Unirea. La şedinţa Sfatului Ţării fixată ad-hoc la 27 martie, a sosit preşedintele Consiliului de Miniştri, Marghiloman. Actul Unirii a fost acceptat în mod solemn după cuvintele lui Marghiloman (care părăsi auditoriul spre a nu viola libertatea votului) şi după cuvântarea lui Stere. Apărând după votare din nou în sală şi fiind informat de rezultatul votului, Marghiloman declară în numele poporului român şi al Regelui român, că acceptă votul Sfatului Ţării. Strigăte de: „Trăiască România una şi nedespărţită!“
Astfel se prezintă mecanica completă a forţelor care au jucat un rol oarecare în mişcarea naţională şi socială din Basarabia. Toate elementele acestei mişcări: centrele din stânga şi din dreapta, armata română, propaganda românească, expresiuni de simpatie extraparlamentare faţă de România, evenimentele răsboiului mondial, meritele personale ale unor cetăţeni au fost deopotrivă de necesare pentru a ajunge la rezultat. Toate aceste luate la un loc formează o unitate complexă, totalitatea acţiunilor condiţionate una de alta.
Actul Unirii, pe care adversarii lui nu-l pot explica în nici un fel, recurgând la denaturări greoaie a sensului evenimentelor şi văzând în tot mersul şi dezvoltarea lor numai ascuţişul baionetei române, acum peste un interval de timp de zece ani – cercetându-se în mod cuvenit –, se poate constata că este actul înţelepciunii istorice. Noi oamenii putem greşi. Dar bătrâna istorie ştie ce face. Ea duce naţionalitatea română spre renaştere, spre organizarea unui stat nou, spre crearea culturii noi şi a valorilor noi.
 


Motorizat de Joomla!.