forex trading logo
Română (România)English (United Kingdom)


Perioade Istorici Carti Forum

Autentificare



Evenimente viitoare

No current events.

Evenimente trecute

Parteneri

Banner
Banner
Home
MOLDOVA ŞI EXPANSIUNEA RUSĂ ÎN BAZINUL MĂRII NEGRE 1768 -1856
„Chestiunea Mării Negre“, una dintre permanenţele istorice, aşa cum intuia demult Nicolae Iorga, se leagă indisolubil şi de evoluţia principatului Moldova. Bazin maritim interior Europei sud-estice, închisă de strâmtorile Bosfor şi Dardanele şi constituind faţă de acestea un pandant al Mediteranei Orientale, Marea Neagră reprezintă o unitate geografică, o regiune individualizată a continentului şi, în acelaşi timp, o punte de legătură a acestuia cu Asia Mică, Orientul Mijlociu şi Îndepărtat. Stepele nord-pontice au fost o cale multimilenară a invaziilor, iar bazinul Mării Negre a devenit în secolele XIII-XV o adevărată „placă turnantă“ a marelui comerţ euro-asiatic (G.I. Brătianu). Cercetarea istorică globală relevă faptul că Marea Neagră, Strâmtorile şi Dunărea de Jos alcătuiesc o componentă esenţială geopolitică pentru descifrarea sensului evoluţiei popoarelor acestei părţi a Europei şi Asiei Mici, a posibilităţilor lor de dezvoltare şi cooperare.

Decisiva transformare a Europei ca urmare a războaielor Marii Revoluţii Franceze şi a celor napoleoniene au determinat internaţionalizarea chestiunii Mării Negre şi a Strâmtorilor, până atunci relaţionată îndeosebi cu raportul de forţe între cele două mari imperii riverane, cel otoman şi cel rus. Din secolul al XVIII-lea, acest raport devenise parte integrantă şi precumpănitoare a „Problemei Orientale“, a retragerii şi succesiunii Imperiului Otoman, proces în care a fost implicată direct, în prima linie, Moldova.

„Marea noastră Neagră“
Războiul ruso-otoman din anii 1768-1774 tansformase principatele române Moldova şi Ţara Românească în baze ale acţiunilor militare ţariste în Peninsula Balcanică. Succesul acestor acţiuni, mai degrabă devastatoare pentru Principate şi provinciile limitrofe Dunării de Jos, dar imobilizând la această frontieră importante forţe otomane, permisese flotei ruse, conduse de ofiţeri englezi, să opereze în Arhipelagul grecesc şi în Peloponez, ceea ce constituia o premieră în politica militară rusă, şi să afirme aspiraţiile sale de ieşire la mările calde. Prin tratatul de la Küçük Kaynarca (21 iulie 1774), ce încheiase acest război, Imperiul Rus obţinuse atât dreptul liberei navigaţii în Marea Neagră şi pe Dunăre, cât şi stăpânirea strâmtorii Kerci, în fapt controlul Mării de Azov (Recueil d’actes internationaux de l’Empire Ottoman, ed. Gabriel effendi Noradounghian, t. I, Paris, Leipzig, Neuchâtel, 1897, p. 322, 324-325).

De la posesiunea pe litoralul Mării Negre a Kinburnului, de la vărsarea Niprului, obţinut la 1774, Rusia acapara până la pacea de la Huşi-Iaşi (1792) întregul litoral nordic al Mării Negre, de la fluviul Kuban la est, la Nistru la apus, anexând, în 1783, şi Crimeea (Actes et documents relatifs à l’histoire de la régénération de la Roumanie, ed. Ghenadie Petrescu, D.A. Sturdza et D.C. Sturdza, vol. I, Bucarest). Prin succesivele împărţiri ale regatului Poloniei până la ştergerea acestui stat de pe harta politică a Europei, Rusia ajungea la 1793 să aibă o graniţă comună cu principatul Moldovei pe Nistru, din dreptul Hotinului şi până la limanul Nistrului şi vărsarea fluviului în mare. În negocierile diplomatice ale întregii etape, principatele române Moldova şi Ţara Românească, totdeauna împreună, făcuseră obiectul unor numeroase planuri ruseşti de anexare, mai mult sau mai puţin mascată, prin crearea aşa-numitului „Regat Dacic“, pentru un prinţ din Casa Romanovilor. Ispita împărţirii Poloniei, susţinerea intermitentă, dar eficace, a Imperiului Otoman de către Franţa, ca şi opoziţia surdă a Sfântului Imperiu Romano-German faţă de expansiunea Rusiei în Peninsula Balcanică impuseseră însă Curţii de la Sankt Petersburg amânarea realizării acestor proiecte.

În aceeaşi perioadă Marea Neagră trecea, aproape în acelaşi ritm cu vechea expansiune otomană, de la „lac turcesc“, cu monopol economic al Porţii, la statutul de condominium ruso-otoman, cu sublinierea tot mai evidentei disproporţii între forţa stăpânitorului de pe Neva şi aceea în declin, a celui de la Bosfor. Deşi, treptat, din 1784 şi până la 1802, şi celelalte mari puteri europene – Sfântul Imperiu Romano-German, Marea Britanie şi Franţa – obţinuseră dreptul de navigaţie în Marea Neagră, prezenţa navelor militare şi mai cu seamă libera traversare de către acestea a Strâmtorilor rămâneau nesoluţionate. Irupţia Franţei în acest peisaj geopolitic avea să modifice substanţial echilibrul de forţe. Expediţia lui Napoleon Bonaparte pentru cucerirea Egiptului, posesiune a Porţii, a condus la încheierea, pentru prima dată, a unei alianţe ruso-otomane (23 decembrie 1798), la care adera şi Marea Britanie, ameninţată direct de acţiunea franceză. În virtutea Articolului 10 al alianţei, Rusia obţinea dreptul ca navele sale militare să poată traversa Strâmtorile pe toată durata războiului comun împotriva Franţei (Recueil d’actes..., vol. II, p. 24-31); mai mult, flota rusă îşi crea o bază în Marea Adriatică, ocupând Corfu, iar ţarul Pavel I viza şi insula Malta, ceea ce provoca însă, imediat, divergenţe cu Anglia. Participarea Rusiei la coaliţiile antifranceze a fost totodată un prilej ca acţiunea ei în bazinul pontic să se desfăşoare nestânjenit. Războiul împotriva Imperiului Otoman declanşat în 1806 a fost unul dintre aceste prilejuri.

Însă superioritatea militară napoleoniană, dovedită în 1806-1807, a împiedicat Rusia să continue ofensiva în Peninsula Balcanică, trupele ruse rămânând doar să ocupe Principatele Române. Ţarul Alexandru I a sperat că înţelegerile cu împăratul francezilor de la Tilsit şi Erfurt (1807, 1808) i-ar putea asigura nu numai anexarea Principatelor, ci şi a Constantinopolului. Dar pentru Napoleon I, atât Marea Neagră cu Strâmtorile, cât şi Dunărea aveau o valoare strategică europeană primordială. Eşecul alianţei sale cu ţarul Alexandru I s-a datorat tocmai fundamentalei rezerve a împăratului francezilor de a le ceda Rusiei. Este interesant de redat argumentul rusesc privitor la stăpânirea Constantinopolului: „Geografia şi marea noastră [subl. ns.] Neagră mai mult decât chiar interesul politic impun ca să avem Constantinopolul“, câtă vreme pentru Franţa, stăpânirea de către ruşi a Strâmtorilor reprezenta o directă ameninţare a Mediteranei franceze (S. Tatistcheff, Alexandre Ier et Napoléon, d’après leur correspondance inédite, 1801-1812, Paris, 1891, p. 329, 413). Alianţa ruso-franceză, ca şi extinderea balcanică a Imperiului napoleonian prin ocuparea fostelor provincii iliriene austriece (1809) au determinat Poarta Otomană să încheie un tratat de alianţă cu Marea Britanie. Prin articolul 11 al acestuia, Poarta se angaja ca în vreme de pace să închidă Strâmtorile oricăror nave de război, Anglia fiind garanta acestui angajament (Recueil d’actes internationaux de l’Empire Ottoman, vol.II, p. 81-85). Era un prim pas spre internaţionalizarea statutului Strâmtorilor şi implicit al Mării Negre. În acelaşi timp însă interesele majore ale Angliei în Mediterana orientală, aspiraţia de a prelua poziţiile nu de mult ocupate de ţar în Adriatica, cu deosebire în Arhipelagul Ionian, închizând în acelaşi timp Franţei expansiunea în această zonă, au lăsat Rusiei mâna liberă în Marea Neagră.

Basarabia devine o simplă gubernie
Totuşi, iminenţa invaziei armatei napoleoniene în anul 1812 a diminuat drastic marja de manevră a Rusiei, silită în cele din urmă să renunţe la marile planuri anexioniste. După cum au dovedit cercetările franceze mai noi, ale doamnei Chantal Lemercier-Quelquejay, deşi Napoleon a avertizat Sublima Poartă de proxima declanşare a războiului cu Rusia, ceea ce ar fi dat Stambulului posibilitatea unei revanşe, Divanul otoman, „lucrat“ este drept şi de agenţii moscoviţi, a preferat să negocieze pacea. Încheiat de generalul Kutuzov la Bucureşti, la 28 mai 1812, tratatul de pace stipula – în total dispreţ pentru dreptul internaţional – anexarea la Imperiul Rus a Moldovei dintre râul Prut şi fluviul Nistru. Impunerea în 1813 a numelui „Basarabia“ pentru această „oblastie“, având un statut autonom, reflecta într-un mod extrem de interesant concepţiile şi aprehensiunile ţarului Alexandru I şi ale intimului său consilier, contele Ioannis de Capodistria. Deşi prin anexarea unei părţi a principatului Moldovei, Rusia devenea riverană la Dunărea maritimă, chiar a doua zi după semnarea păcii de la Bucureşti, Curtea de la Sankt Petersburg a socotit tratatul inacceptabil în raport cu planurile ruseşti de extindere pe litoralul vestic al Mării Negre. Conştient de acestea, cancelarul austriac, prinţul Metternich, a încercat, prin includerea în actele finale ale Congresului de la Viena a inviolabilităţii posesiunilor Imperiului Otoman, să creeze o contrapondere europeană Rusiei. În pofida eforturilor cancelarului, poziţia intransigentă, de forţă a ţarului, ca şi abilitatea lui Capodistria au împiedicat adoptarea unei asemenea prevederi care ar fi blocat, în termeni de drept internaţional, expansiunea rusă pe frontiera Prutului. Totuşi Congresul de Pace de la Viena din 1815, prin proclamarea principiului de drept public al libertăţii navigaţiei fluviilor care străbat mai multe state sau constituie frontiera dintre ele (E. Carathéodory, Du droit international concernant les grandes cours d’eau, Leipzig, 1861, p. 106 ş.u.), scotea Dunărea maritimă de sub condominiumul, evident asimetric, ruso-otoman. Pentru o reluare a politicii sud-est europene a Rusiei, contele Capodistria, sperând totodată în eliberarea poporului grec, a pregătit în secret marea insurecţie a acestuia. Legat de Sfânta Alianţă şi somat de Metternich, Alexandru I a fost silit să dezavueze mişcarea grecească şi pe cea românească, izbucnite la 1821. Succesorul său, Nicolae I, obţinând şi acordul englez pentru a interveni în Principatele Române şi pentru a smulge în comun Porţii o autonomie pentru greci, a impus Imperiului Otoman convenţia de la Akkerman/Cetatea Albă, din 7 octombrie 1826. Prin aceasta alegerea principilor români s-ar fi făcut numai cu asentimentul puterii suzerane – Imperiul Otoman – şi al Rusiei, iar prefacerea organizării interne a Moldovei şi Ţării Româneşti s-ar fi efectuat în spirit rusesc. Totodată, prin alegerea ca guvernator al grecilor eliberaţi a contelui Capodistria ţarul a sperat stabilirea dominaţiei sale şi în sudul Peninsulei Balcanice. Eşecul ambelor proiecte a provocat declanşarea în aprilie 1828 a unui nou război ruso-otoman, prefaţat de ocuparea Principatelor Române şi, lucru extrem de semnificativ pentru concepţia politică rusească, de suprimarea statutului autonom al Basarabiei şi transformarea sa într-o gubernie obişnuită a imperiului ţarilor. Astfel se confirmă conexiunea între statutul Moldovei şi situaţia geopolitică a Mării Negre şi Dunării de Jos.

Pacea de la Adrianopol (1829; Recueil d’actes..., vol.II, p.166-173) – marcând apogeul extinderii teritoriale ruse pe ţărmul vestic al Mării Negre, prin dominarea gurilor Dunării – a trebuit să prevadă, sub presiunea internaţională, libera navigaţie a navelor comerciale sub orice pavilion prin Strâmtori şi în bazinul pontic (art. 7). În pofida piedicilor puse de prezenţa militară rusă în Delta Dunării, dezvoltarea fără precedent a comerţului Mării Negre a fost una dintre cauzele esenţiale ale transformării capitaliste a Principatelor Moldova şi Ţara Românească (Ştefan Zeletin, Burghezia română Originea şi rolul ei istoric, Bucureşti, 1991).

Păstrarea Imperiului Otoman, de preferat
Perioada post-Adrianopole 1829 a fost socotită îndeobşte o etapă de declanşare accentuată a modernizării societăţii româneşti, expresia predominantă fiind lichidarea monopolului otoman în comerţul exterior al Principatelor Române şi creşterea spectaculoasă a comerţului occidental în Marea Neagră şi la gurile Dunării. Teza lansată de Ştefan Zeletin şi îmbrăţişată de istoriografia românească lasă deoparte contextul geopolitic de după Adrianopol şi până la 1853 sau chiar 1856, caracterizat prin preeminenţa politico-militară rusă în arealul pontic. Aşadar, cel puţin la o evaluare sumară, modernizarea românească a fost amorsată şi s-a desfăşurat două decenii în condiţiile în care Rusia a fost un factor decisiv în zona Mării Negre şi la gurile Dunării. Credem că teza amintită trebuie amendată totuşi, în sensul că de la tratatul din 1829 şi până la cel de la Paris (1856) competiţia ce a opus unei Rusii anexioniste un Occident îngrijorat de prăbuşirea echilibrului european a fost fundalul favorizant al declanşării procesului de creare a României moderne şi de rupere a ei de vechiul regim. Este totodată deosebit de interesant de precizat că Pacea de la Adrianopol a prilejuit Cabinetului de la Sankt Petersburg o serioasă analiză a situaţiei geopolitice a Mării Negre. Rusia a trebuit să accepte că, momentan, păstrarea Imperiului Otoman – un stat slab – era mai avantajoasă decât deschiderea chestiunii împărţirii acestuia, imposibil de tranşat de Rusia singură şi în beneficiul său exclusiv, fără intervenţia celorlalte mari puteri (F. Martens, Etude historique sur la politique russe, în Revue de droit international et de législation comparée, IX, 1877, p. 69-71). Constatarea nu a împiedicat Cabinetul de la Sankt Petersburg să adopte o politică pragmatică şi să profite de orice împrejurare pentru ca evidenta dominaţie rusă în Marea Neagră şi la Dunărea de Jos să fie extinsă şi asupra Strâmtorilor.

Prilejul s-a ivit mai repede decât s-ar fi crezut, criza egipteană – ameninţarea ofensivei lui Ibrahim paşa în Anatolia – obligând în cele din urmă Poarta să solicite ajutorul ţarului. Tratatul de la Unkâr Iskelesi (8 iulie 1833) a inaugurat alianţa „intimă“ între cele două puteri, în fapt Imperiul Otoman căzând sub protecţia Rusiei. Un articol separat şi secret al tratatului impunea Porţii, în schimbul sprijinului rus, închiderea strâmtorii Dardanele navelor de război străine, indiferent de motivul invocat de acestea (Recueil d’actes..., t. II, p. 229-231). Astfel, prin conivenţa otomană silită, Marea Neagră devenea la 1833 cu adevărat un lac rusesc.

Un aspect ignorat al Războiului Crimeei
Noua situaţie geopolitică având implicaţii evidente asupra întregii Mediterane orientale a fost imediat percepută ca atare de Cabinetul englez. După mărturia de primă însemnătate a istoricului francez François Guizot (1787-1874), la aflarea conţinutului tratatului de la Unkâr Iskelesi, sub şoc, lordul Palmerston, apărător al integrităţii Imperiului Otoman, nu ezita să propună guvernului francez o expediţie navală pentru forţarea Strâmtorilor, pătrunderea în Marea Neagră şi nimicirea flotei ruseşti (François Guizot, Mémoires pour servir à l’histoire de mon temps, t. IV, Paris, 1861, p. 51). Intervenţia austriacă prin prinţul Metternich a detensionat situaţia, Cabinetul de la Sankt Petersburg declarându-şi intenţiile pacifice faţă de Imperiul Otoman. În consecinţă, ca un semn al bunei sale credinţe, ţarul Nicolae I a fost nevoit să ordone evacuarea armatelor de ocupaţie din Principatele Române (aprilie 1834), Poarta putând, cu asentimentul Curţii de la Sankt Petersburg, să numească noii principi. Cârmuirea acestora, între 1834 şi 1848, a fost supusă însă unui înăbuşitor protectorat rusesc. O revigorare a crizei egiptene în 1839-1840 a redeschis şi chestiunea Tratatului de la Unkâr Iskelesi, ducând în cele din urmă la Convenţia Strâmtorilor, încheiată la Londra în 13 iulie 1841 (Recueil d’actes..., t. II, p.342-344). Prin aceasta concertul european al puterilor – Anglia, Franţa, Rusia, Austria, Prusia, Imperiul Otoman – se angaja să respecte inviolabilitatea drepturilor suverane ale sultanului şi declara Strâmtorile închise pe timp de pace navelor de război străine. Valoarea în dreptul internaţional a Convenţiei de la Londra este evidentă: pentru prima dată chestiunea Strâmtorilor era rezolvată de concertul european, limitând drastic posibilităţile de manevră atât ale Cabinetului de la Sankt Petersburg, cât şi ale Porţii. Un acord între cele două privitor la regimul Strâmtorilor şi prin aceasta asupra Mării Negre era astfel imposibil. Nu avea să treacă însă un deceniu şi rolul determinant jucat de armatele ţarului Nicolae I în reprimarea revoluţiilor de la 1848-1849 din Principatele Române şi din Austria a creat Curţii de la Sankt Petersburg iluzia unei posibile rezolvări imediate şi depline a chestiunii Mării Negre şi Strâmtorilor, chiar a Constantinopolului. Politica imprudentă, de forţă, a Rusiei, în raport cu Imperiul Otoman şi Franţa, a dus la declanşarea noului război oriental în 1853 şi la campania franco-anglo-turco-sardă din Crimeea (1854-1856). Un aspect ignorat al acestui război este cel al acţiunii factorilor politici de la Bucureşti şi îndeosebi de la Iaşi, pentru ca, după exemplul Piemontului-Sardiniei, Principatele Române să participe alături de aliaţi la Războiul Crimeei. Obiectivele principale ale acestei participări erau eliberarea Basarabiei, a părţii dintre Prut şi Nistru a Moldovei şi, desigur, obţinerea unui nou statut internaţional al Principatelor, odată cu reglementarea generală a păcii. Artizanul noii orientări politico-militare româneşti a fost principele Moldovei Grigore Alecu Ghica, ai cărui colaboratori apropiaţi au fost Costache Negri, Vasile Alecsandri, Dimitrie Rallet, Alexandru Ioan Cuza, Edouard Grenier, Constantin Hurmuzaki, Mihail Kogălniceanu şi alţii. Chiar dacă o participare militară oficială, de stat, românească în Crimeea alături de aliaţi nu a putut fi obţinută – deşi militari români au fost prezenţi la Sevastopol în ambele tabere –, memoriile politice şi informaţiile furnizate diplomaţiei franceze, mai ales la Conferinţele de la Viena şi la Congresul de la Paris, au susţinut refacerea unităţii principatului Moldovei până la Nistru şi cu Delta Dunării.

Integritatea Moldovei şi geopolitica Mării Negre
Congresul de pace, încheiat prin semnarea la 30 martie 1856 de către plenipotenţiarii Franţei, Marii Britanii, Rusiei, Sardiniei, Sublimei Porţi, ai Imperiului Habsburgic şi ai Prusiei a tratatului de la Paris (Actes et documents relatifs à l’histoire de la régénération de la Roumanie, t. II, Bucarest, 1889, p. 1075-1084), includea Imperiul Otoman în concertul european şi în dreptul public internaţional şi neutraliza Marea Neagră. Atât Rusia, cât şi Imperiul Otoman se angajau să nu construiască sau să păstreze pe ţărmurile acestei mări arsenale militare maritime, flotele lor fiind drastic reduse, până la tonaje şi putere de foc nesemnificative. Dunărea şi gurile sale fiind supuse principiului libertăţii de navigaţie a râurilor care separă sau străbat mai multe state se prevedea constituirea pe doi ani a unei Comisiuni europene a Dunării, formată din delegaţii Franţei, Austriei, Marii Britanii, Prusiei, Rusiei, Sardiniei şi Imperiului Otoman menită să planifice şi să execute lucrările necesare navigaţiei în aval pe fluviu, de la Isaccea până la vărsare şi în părţile de mare învecinate, securitatea acestora fiind garantată prin prevederea ca fiecare dintre puterile semnatare să menţină oricând la gurile Dunării două nave militare uşoare-staţionare. O comisie a riveranilor (Austria, Bavaria, Würtemberg, Imperiul Otoman, Serbia, Ţara Românească, Moldova) urma să alcătuiască reglementările de navigaţie şi poliţie fluvială, să asigure navigabilitatea întregului fluviu şi să preia atribuţiile Comisiei europene după încheierea lucrărilor acesteia. Rusia accepta – în schimbul teritoriului din Crimeea cucerit de aliaţi în timpul războiului şi pentru mai buna asigurare a navigaţiei pe Dunăre –, rectificarea frontierei în Basarabia, teritoriul cedat fiind înglobat Principatului Moldovei (art. XX, XXI). Pentru evoluţia modernă a poporului român o consecinţă directă a schimbării raportului de forţe în Marea Neagră a fost revenirea ca riveran, după mai bine de trei secole şi jumătate de absenţă, a unui vechi stat al regiunii – Principatul Moldovei – acesta fiind totodată un primul pas pentru reconstrucţia modernă a acestei regiuni europene.

Pentru a garanta îndeplinirea prevederilor tratatului şi integritatea Imperiului Otoman, Anglia, Franţa şi Imperiul Habsburgic încheiau, la 15 aprilie 1856, o convenţie secretă prevăzând folosirea forţelor militare terestre şi navale pentru aceste scopuri (ibidem, p.1189). Imediat după semnarea Tratatului de pace de la Paris, principele Grigore Ghica şi divanul său domnesc luaseră măsuri – contrare Regulamentului Organic – de înfiinţare a unităţilor militare necesare pentru a fi imediat dizlocate în cele trei ţinuturi basarabene reunite Principatului Moldovei. Totodată, încă înainte de începutul lucrărilor Congresului, diplomaţia franceză şi împăratul Napoleon III insistaseră pe lângă Poarta Otomană pentru crearea statului român unitar (ibidem, p.1090-1093). În convorbirile anterioare de la Constantinopol ale ambasadorului francez Edouard Thouvenel cu vechiul diplomat britanic vicontele Stratford of Redcliffe acesta din urmă – poate şi sub influenţa prietenului său Ion Ghica – susţinuse necesitatea restabilirii frontierei Moldovei pe Nistru, fâşia teritorială a celor trei judeţe părându-i-se a fi o barieră prea firavă în calea Rusiei spre Dunăre. Într-o viziune globală – perioada 1768-1856 fiind doar un interval semnificativ –, integritatea Moldovei, unitatea naţională românească se leagă indisolubil de situaţia geopolitică a Mării Negre, de securitatea navigaţiei internaţionale pe Dunărea de Jos.
 


Motorizat de Joomla!.