forex trading logo
Română (România)English (United Kingdom)


Perioade Istorici Carti Forum

Autentificare



Evenimente viitoare

No current events.

Evenimente trecute

Parteneri

Banner
Banner
Home
ODISEEA BUCOVINENILOR: „ÎNVAGONAREA“
La 13 iunie 1941 a avut loc cea mai cruntă, mai organizată şi mai masivă deportare a românilor basarabeni şi bucovineni, efectuată de puterea sovietică în perioada 28 iunie 1940–22 iunie 1941. Lucrarea Golgota românească. Mărturiile bucovinenilor deportaţi în Siberia culese de Dumitru Covalciuc, în curs de apariţie la Editura Curtea Veche (ediţie şi note întocmite de autoarea acestor rânduri), readuce tragismul acelor evenimente.
Numele lui Dumitru Covalciuc nu este unul total necunoscut cititorilor de astăzi. Născut la 2 ianuarie 1947, în satul Oprişeni, regiunea Cernăuţi, Ucraina, absolvent al Facultăţii de Limbi Străine a Universităţii din Cernăuţi, s-a angajat, începând cu anul 1971, la revista Zorile Bucovinei, unde a condus secţia „Renaştere spirituală şi religie“. De-a lungul timpului, a publicat şi romanele Revolta (Editura Carpaţi, Ujgorod, 1990); Tinereţea lui Doxachi Hurmuzachi (Editura Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor, Suceava, 2004). În 1992 a înfiinţat publicaţia Mioriţa, revistă de istorie literară şi folclor şi almanahul Ţara Fagilor (din care, până în prezent, au apărut 18 numere). De asemenea, şi-a pus semnătura şi pe volumele Comori folclorice din dulcea Bucovină (Editura „Zelena Bucovina“, Cernăuţi, 2003), Poveşti, snoave şi istorioare populare din Bucovina (Editura Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor, Suceava, 2006). Dumitru Covalciuc este membru fondator al Societăţii de Cultură Românească „Mihai Eminescu“ din Cernăuţi, iar, din 1990, a devenit preşedintele Societăţii Culturale „Arboroasa“ (Cernăuţi).

Liliana COROBCA

● La miezul nopţii, izbituri în uşi şi în geamuri ● Militari şi civili năvălesc în case ● Oamenii plângeau, câinii lătrau în pustiu, vacile răgeau ● Azvârliţi în care, sunt duşi la gară ● Bărbaţii sunt despărţiţi de familie ● Erau hrăniţi o dată pe zi ● În timp ce se îndepărtau cu trenurile, află că românii au revenit în Bucovina ● „Duşmanii poporului“ erau stabiliţi de consăteni ● Aşa a început periplul siberian

Aproapte toţi supravieţuitorii calvarului siberian îşi încep mărturisirile în mod bucolic, descriind banalitatea unei zile obişnuite de vară, încărcată de lucrul la câmp, sau prezentându-şi, simplu, satul de baştină sau familia. Nici unul nu bănuia ce avea să i se întâmple...
La miezul nopţii de 13 iunie 1941, mii de familii au fost trezite din somn, cu ciocănituri în uşă sau geam. Soldaţii, care înconjurau casa, pentru ca nimeni să nu poată fugi, erau însoţiţi, de obicei, de doi-trei localnici, fideli sovieticilor, funcţionari ai Primăriei care cunoşteau limba rusă ori ucraineană, servind, astfel, ca traducători.
„Pe la miezul nopţii, îl visam pe tata, când cineva a bătut puternic în crucea geamului, tunând de afară: «Catincă, deschide!».
Cunoscând glasul lui Neculai Balahura, mama a sărit din pat, a aprins lampa şi s-a repezit spre uşă. Am auzit cum a tras zăvorul, apoi a ţipat. Am deschis ochii şi m-am ridicat pe coate. Mama, numai în cămaşă, se tot retrăgea în fundul odăii, împinsă parcă de cei 13 soldaţi şi trei civili, care au venit să ne ridice şi să ne ducă în Siberia.
Soldaţii s-au făcut a căuta arme, au scotocit peste tot, dar, de găsit, n-aveau ce să găsească. Mama înţelegea ce o să ni se întâmple. A izbucnit în plâns, noi ne roteam în jurul ei, răcnind şi mai tare, şi s-a stârnit o vânzoleală mare. De la fâlfâitul mantalelor ruseşti s-a stins lampa şi, atunci, pe întuneric, am fost loviţi şi noi, copiii.
Pe la mijitul zorilor, zicându-ne că ne duc în altă parte, că, pe la noi, în curând, o să fie mare vărsare de sânge, soldaţii ne-au dat voie s-o îmbrăcăm pe mama, care îşi tot smulgea părul din cap şi blestema ceasul de cumpănă. Ne-au dat voie să luăm cu noi o pătură, o pernă şi o baniţă de făină. Ne-au scos în drum. Soldaţii au apucat-o pe mama de cap şi au aruncat-o, ca pe un snop de secară, în carul cu boi al lui Neculai Balahura. Mama bocea, câinii lătrau a pustiu, vitele, simţind că rămâneau fără stăpân, răgeau la iesle. Când mama a început să-şi cheme vecinii în ajutor, un soldat i-a vârât un colţ de pernă în gură, ca să i-o astupe.
Cu carul cu boi am fost duşi la gara din Noua Suliţă. În mulţimea străjuită de soldaţi i-am zărit pe horbovenii Ştefan Spătaru şi Gheorghe Însurăţelu, cu soţia şi cu o fiică. Am mai văzut şi nişte femei din Humărie, pe care soldaţii, după ce le-au bătut măr, ca să nu ţipe, le spălau de sânge. Învagonaţi claie peste grămadă, am fost porniţi în ziua de 14 iunie 1941 în neagra străinătate. Drumul nostru a fost lung, prea lung, şi, la capătul lui, am ajuns pe la sfârşitul lunii iulie. Ne-am pomenit în regiunea Tiumen, pe malul râului Işim. Ne-au dat jos din tren, subţiaţi de foame, şi am alergat cu toţii spre albia rece a Işimului, să ne spălăm şi să ne curăţăm de păduchi. La o săptămână, am fost împrăştiaţi prin raioanele întinsei regiuni Tiumen [...] Locuiam într-un bordei acoperit cu lut, unde ne mâncau ploşniţele. De ieşeam afară, ne gătau ţânţarii. Limba rusă n-o pricepeam şi nici nu ştiam ce voiau de la noi localnicii“ (Victoria Ieremia).
După ce au fost ridicaţi din case, oamenii au fost duşi la gările apropiate din oraşele bucovinene Cernăuţi, Jucica, Adâncata (Storojineţ), Sadagura, Hliboca etc. Acolo a început despărţirea familiilor,  mulţi copii văzându-şi pentru ultima oară taţii (unii, mai firavi, erau lăsaţi împreună cu familiile, când „norma“ era îndeplinită şi vagoanele erau umplute până la refuz). Atmosfera de disperare şi groază nu era pe placul soldaţilor ruşi, care, uneori, le spuneau deportaţilor fie că vor fi mutaţi în alt raion, pentru un scurt timp, fie că trenul se va îndrepta spre România.
„Când am ajuns pe peronul gării din Hliboca, m-am înspăimântat. Din vagoane de vite răzbăteau ţipete, bocete, blesteme. Am înţeles, deodată, că nu eram chemaţi undeva doar pentru câteva zile, cum ni s-a spus, ci că vom fi duşi departe de baştină şi, poate, pentru totdeauna...
Pe peron a început îndată marea vânătoare a bărbaţilor, care erau separaţi de familiile lor şi îmbrânciţi în alte eşaloane pentru a fi duşi în Repubica Komi sau în străfundul Siberiei. Soţul meu a reuşit, sub pretextul că-mi aducea copilaşul, care adormise la el pe braţe, să intre şi să rămână în vagonul în care mă aflam. Vagonul gemea de lume din satele româneşti din jurul Hlibocii. Din Prisăcăreni o aveam alături doar pe Mărioara Bilencu, cu patru copilaşi ai ei. Uşile vagonului au fost zăvorâte pe dinafară, dar, în Hliboca, pe-o linie moartă, am mai stat două zile. Am mai stat ceva şi în Gara Mică din Cernăuţi, apoi trenul nostru a luat-o spre răsărit. O singură dată în zi ni se dădea ceva de mâncare. Ne chinuia însă setea, ne înăbuşeau duhoarea şi căldura din vagon. Norocul meu că mi-am găsit un loc lângă o ferestruică, prin care pătrundea câte-o dâră de aer şi lumină. În Kiev am aflat că a început războiul şi că românii încercau să-şi întoarcă Bucovina...“ (Aglaia Moscaliuc).
„Cel mai mare frate, Ion, avea 16 ani, iar, cel mic, doar doi anişori. Eu, fiind născut în 1936, eram de cinci ani. Mama ne-a îmbrăcat în grabă şi mâinile ei tremurau. Părinţilor li s-a dat voie să ia cu ei lucruri mai de trebuinţă şi ceva de-ale gurii. Apoi, au fost scoşi în drum. Eu, cu un frate şi cu o soră, am nimerit în fundul unei căruţe. Doi soldaţi cu armele în mâini stăteau cu faţa spre noi, iar, între alţi soldaţi, se afla căruţaşul. În cea de-a doua căruţă se aflau mama şi tata. Înaintea căruţei noastre mergeau doi soldaţi călări. Am fost duşi la gara din Noua Suliţă. Şi pe peronul gării nu ne-am pomenit numai noi. Din satul nostru Lucaviţa-Românească au mai fost ridicate familiile Sculeac, Budac, Croitoru şi altele. Mai era lume adusă şi din alte sate. Familiile aduse mai devreme au şi fost dezmembrate. Femeile şi copiii erau în unele vagoane, iar bărbaţii în altele. Tot aşa ne-au despărţit şi pe noi“ (Dumitru Mihailiuc).
În primul rând, au fost deportaţi intelectualii şi aşa-zişii „chiaburi“, dar şi alte familii, mai sărace. Unul dintre motivele frecvente era existenţa unei rude care reuşise să ajungă în România: „În 1940, când au venit ruşii, tata nu s-a refugiat, că nu avea de ce să se teamă, dar fratele Nicolae, având atunci 19 ani, a fugit cu alţi tineri de seama lui în România. De aceea, familia noastră a nimerit pe lista «duşmanilor poporului», listă întocmită în sat, şi nu la Moscova sau la Kiev“ (Ştefania Samoilă).
 „Când s-a luminat de ziuă, a sosit un tren cu oameni din Vadul-Siret. Acolo se făceau îmbarcări din comunele Vadul-Siret, Volcineţi, Bahrineşti, Fântâna-Albă, Petriceni şi altele. Aceste vagoane au fost legate tot de garnitura noastră. La ora 9 a sosit un alt tren cu arestaţi din Ciudei, ale cărui vagoane au fost legate de garnitura noastră. Fiecare tren avea şi câte două-trei vagoane numai cu bărbaţi, care fuseseră despărţiţi de familiile lor, la îmbarcare. Toate aceste vagoane au fost trase pe altă linie. La ora 10 a sosit un alt tren din Storojineţ, având 65 de vagoane, între care cinci cu bărbaţi izolaţi de familiile lor. Aceste vagoane au fost ataşate garniturii respective din transportul Tereblecea.
Când au venit şi în vagonul nostru, un căpitan de miliţie, însoţit de doi miliţieni care stăteau la uşa vagonului cu mâna pe pistol, scoase din geantă dosarele oamenilor care se aflau în acel vagon şi le puse sus pe pat, lângă mine. Luând pe fiecare la rând, îl întrebau de toţi moşii şi strămoşii, cât pământ au avut, ce politică au făcut tata şi socrul, ce neamuri aveau în România, dar, totodată, se uitau şi pe scrisoarea denunţătorului, fiindcă fiecare deportat avusese un duşman, care îl pârâse.
Pe baza acestor denunţuri, arestările s-au făcut pe diferite motive: fie că ai fost contra regimului comunist, fie că ai neamuri în România sau că ai avut pământ mult şi l-ai lucrat cu braţe străine de familia ta. Aşa m-a reclamat şi pe mine Vasile Creţu. Când a venit la rând dosarul meu, am fost întrebat despre o mulţime de lucruri, dar, mai ales, despre graniţă. Priveam în ochii căpitanului şi vedeam cum sta la gânduri ce să facă cu mine: să mă ia sau să mă lase cu familia la un loc? Ce-o fi gândit, nu ştiu, dar m-a lăsat împreună cu familia. Acesta a fost un moment hotărâtor în viaţa mea, căci, dacă ne-ar fi despărţit, familia mea ar fi fost moartă încă din anul 1942.
Motivele pentru care unii erau separaţi de familie erau, de asemenea, felurite. Din comuna Tereblecea au despărţit 12 familii, şi anume: Dumitru Nimigeanu, pentru că fusese primar; Niculai Nimigeanu, pentru că a fost cel mai bogat om din sat; Miron Ţăgâră, fost primar; Costan Panciuc, fost comerciant; Ianu Husar, de origine poloneză, fost comerciant; Gheorghe Nimigeanu, Pavel Iepure, Pamfil Iepure, pentru că făcuseră politică; Ilie Loga, un om sărac, fost gropar la cimitirul satului, fiindcă era un om cu judecată... Niciodată nu-l vedeai vesel în timpul ocupaţiei comuniste şi, de necaz, bietul om bea câte un păhărel de rachiu, atunci când avea bani. La o asemenea ocazie a strigat în cârciuma satului: «TRĂIASCĂ ROMÂNIA!» şi pe loc a fost arestat. Iar, când au venit deportările în masă, a fost închis în vagonul cu «singulari». Au fost şi alţii: Vasile Tcaciuc, pentru că făcuse politică; Ion Coneţchi, fost primar; Alexe Gabor, fost primar în timpul ocupaţiei bolşevice, pentru că, neexecutând întocmai ordinele comuniste, fusese, nu numai dat afară din Primărie, ci şi propus pentru deportare. Nevasta lui, rusoaică, ieşise cu o armă în mână înaintea miliţienilor ruşi, spunându-le: «De 20 de ani vă aştept, fraţilor, cu această armă!»“ (Dumitru Nimigeanu).
„Învagonarea“ a devenit, astfel, un cuvânt semnificativ şi important din vocabularul deportaţilor, însemnând urcarea, cu forţa, în vagoanele de vite sau de marfă, cu direcţia spre adâncul Rusiei. A fost şi prima etapă a lungului periplu „siberian“. Fără a avea idee de politica stalinistă de deznaţionalizare, oamenii ajungeau la concluzia că, neavând nicio vină în faţa puterii sovietice, au fost trimişi la moarte doar pentru că erau români. Conform unor mărturii, era suficient ca, la numărătoarea deportaţilor din vagoane, să nu rezulte cifra necesară, ca trecători nevinovaţi de pe stradă să fie urcaţi, cu forţa, în acele trenuri ale „morţii“, doar pentru a completa listele!
În amintirile lor despre deportarea în Siberia şi Kazahstan, supravieţuitorii intervievaţi au acordat o importanţă deosebită drumului, un calvar. Timpul călătoriei a diferit, în funcţie de direcţie: cei deportaţi în Kazahstan au mers două-trei săptămâni, în timp ce ceilalţi, dirijaţi spre Siberia (Republica Komi) – aproape două luni. Condiţiile inumane, foamea, lipsa aerului au făcut ravagii mai ales între copii şi bătrâni, subţiindu-le simţitor rândurile.
„Şase săptămâni a durat drumul nostru spre necunoscut. Câte două-trei zile trenul tras pe linie moartă staţiona şi noi nu ştiam că începuse războiul şi că administraţia sovietică fusese izgonită“ (Ştefania Samoilă).
„Şi acum îmi amintesc cu groază de acea dimineaţă năpăstuitoare, când soldaţii ne-au înconjurat casa, ne-au deşteptat din somn şi ne-au dus la gara din Jucica fără a ne lăsa să luăm ceva cu noi. Ne-au urcat în vagoane de marfă şi câteva săptămâni am stat ca peştii în cutiile de conserve, răbdând de foame şi sete. Morţii erau aruncaţi din tren pe unde se nimerea. Ne-au coborât tocmai la capătul lumii, într-un cătun cu 15 căsuţe“ (Luceria Antonescu).
„Ne-au băgat în vagoane ca pe nişte animale. După ce ne-au împins cu paturile armelor, uşile au fost încuiate şi legate cu sârmă. Nu ştiu câţi am nimerit în vagon, dar eram tare mulţi, că nu ne ajungea aerul şi ne sufocam. În vagon eram aşezaţi pe paturi de scânduri suprapuse. În condiţii cu totul neomeneşti, am călătorit timp de trei săptămâni. O dată pe zi ni se dădea mâncare – o bucăţică de pâine neagră şi câteva linguri de lichid puturos, căruia i se zicea «borş». Apa de băut o strângeam în gamele, pe care le scoteam afară prin fereastra zăbrelită, atunci când ploua.
Când, în cele din urmă, trenul s-a oprit şi s-a dat comanda să coborâm din vagoane, oamenii parcă nu erau oameni, ci nişte schelete care abia se mai ţineau pe picioare. Ca să nu cadă, se sprijineau unii de alţii. Imediat ni s-a spus unde ne aflam – în ţinutul siberian Krasnoiarsk, pe ţărmul râului Enisei. Am fost lăsaţi acolo, timp de două săptămâni, sub cerul liber. La două-trei zile primeam «mâncarea» – o bucăţică de pâine şi un polonic de apă fiartă, în care pluteau câteva scrijele de varză“ (Ilie Pauliuc).
„Câţi eram nu ştiu, dar vagonul era ticsit de lume; avea o singură ferestruică şi aceea era zăbrelită. Pe uşă atârna un lacăt foarte mare şi trei zile nimeni n-a deschis uşa să vadă ce se întâmplă înăuntru. Bucata cea de mămăligă pe care a pus-o mama în traistă, când am fost scoşi din casă, demult se terminase, iar apă nu primisem niciun strop. Era ceva de groază: 70-80 de oameni flămânzi şi însetaţi respirau un aer greu, încărcat de mirosuri neplăcute. În vagon nu era nici urmă de WC. Într-un colţ era făcută o gaură în duşumea, dar tinerii se ruşinau să se folosească de ea. Din cauză că i-a fost ruşine când a avut nevoie să se uşureze, o fetişoară de la noi din sat a murit. În gara unde blestematul de tren s-a oprit, fetişoara a fost scoasă din vagon şi aruncată cine ştie unde. Mama ei îşi smulgea părul din cap şi răcnea de se zguduia vagonul. Asta i-a grăbit bietei femei sfârşitul...“ (Teofil Iaţeniuc).
„Primele două-trei zile am mai avut ce pune în gură, iar, pe urmă, timp de vreo trei săptămâni, am îndurat o foame chinuitoare. Eu trebuia să-mi alăptez fetiţa, însă lapte nu mai aveam şi de aceea tot timpul cât am «călătorit» în acel blestemat de tren, biata mea copiliţă a plâns într-una şi zi, şi noapte. Acei cu care împărţeam necazul, înţelegând situaţia în care m-am pomenit, încercau să mă ajute: o luau, pe rând, pe braţe, o legănau, dar cu aceasta nu alungau foamea de la Zamfiruca mea. Ea plângea mereu. Peste o săptămână Zamfiruca s-a îmbolnăvit. Mă uitam la dânsa şi mi se rupea inima de jale, când vedeam cum se topea ca o lumânare de ceară. Avea febră şi nu găseam o picătură de apă să-i ud buzişoarele crăpate. Le udam cu lacrimile mele, pe care le strângeam într-o batistuţă, lipindu-i-o apoi la buze, ca să-i potolesc arsura. Zi şi noapte mă rugam la Dumnezeu ca să-i lungească viaţa. Şi Dumnezeu mi-a auzit ruga. I s-a făcut milă de acel copil nevinovat şi mi l-a lăsat în viaţă. Nu aveam unde usca scutecele fetiţei, de aceea le înveleam pe corpul meu şi aşa le uscam puţin“ (Aglaia Mihoreanu).
„Undeva prin Rusia, de-a dreptul în vagon, fără moaşă, a născut horeceanca Ioana Tcaciuc. În vagon se mai aflau încă 44 de persoane – femei, copii şi bărbaţi de diferite vârste. La o comandă a cuiva, toţi şi-au slobozit privirile, ca să nu vadă ce nu trebuia văzut. Ioana ţipa, iar noi, ruşinaţi, priveam în podea şi ne ţineam urechile, de parcă eram vinovaţi de ceea ce se întâmpla în vagon...
După o lună de drum, trenul s-a oprit la o margine a ţinutului siberian Krasnoiarsk. Am fost scoşi din vagoane şi mânaţi pe un câmp deschis, pe care se aflau sute şi sute de români din nordul Bucovinei, precum şi mii de poloni. Ne-au învârtit acolo pe loc vreo cinci zile şi păduchii ne pocneau sub picioare. Ioana Tcaciuc a dat de un preot catolic şi, deşi era ortodoxă, l-a rugat să-i boteze băieţelul născut în trenul deportaţilor. Acel băieţel însă avea să-şi dea suflarea peste o jumătate de an. Eram nevoiţi să aşteptăm un vapor, care întârzia din cauză că pe Enisei pluteau sloiuri uriaşe de gheaţă. Vaporul totuşi a sosit şi cu el am mai călătorit vreo câteva sute de kilometri. După o zi şi o noapte am fost debarcaţi în taiga. Într-o poiană se aflau două barăci şi un club. Nouă familii am fost cazate în acel club părăsit, iar vreo cinci-şase au fost mânate ceva mai departe. Deşi era luna iunie, gerul siberian încă nu slăbise. Dârdâiam de frig, geamurile la club erau sparte şi vântul năvălea fără nicio oprelişte“ (Gheorghe T. Florea).
„Când ne-am pomenit hăt departe, în locuri pustii, ne-au dat şi nouă voie să ieşim puţin la aer. Văzându-se sloboziţi sub cerul liber, oamenii nu mai puteau de bucurie: rupeau frunze, smocuri de iarbă, buruieni şi le aduceau în vagonul ce nu-l mai puteau suferi. Din trei în trei zile ne dădeau câte o bucăţică de pâine neagră ca tăciunele şi acră ca oţetul. Aşteptam şi cele câteva linguri de ciorbă. Le înghiţeam în grabă mare, de parcă cineva ne-ar fi pândit de prin unghere ca să ne ia «tainul».
În trei săptămâni am ajuns la capătul lumii. Mai târziu ne-am dat seama că acesta pentru noi nu era capătul, ci sfârşitul lumii. Am coborât din tren la Aktiubinsk, în Kazahstanul de Nord. Ne aşteptau oameni cu căruţe. Şi căruţele erau câtă frunză şi iarbă, căci din eşalon au coborât mii de bucovineni... Familia noastră a nimerit în satul Kiţalkai, raionul Novorossiisk. Satul era populat în temei de ucraineni rusificaţi. Locuiau acolo şi câteva familii de kazahi, uzbeci şi tătari. Au mai fost aduşi în părţile acelea şi poloni din Ucraina Apuseană. În cele din urmă, tot acolo au nimerit şi mulţi români bucovineni. În toamna aceluiaşi an au mai fost mânaţi în stepele kazahe nemţii de pe Volga, iar în 1944, în exilul kazah, au fost aduşi şi mii de ceceni“ (Floarea Dugan).
„La o lună încheiată, când s-a oprit trenul într-o gară, a cărei denumire n-o mai ţin minte, ni s-a ordonat să părăsim vagoanele. Ne ţineam unii de alţii ca orbii, căci altfel cădeam, fiind cu totul sleiţi de puteri. Aşa am ajuns în Munţii Ural, în oraşul Sverdlovsk. Acolo ne-au dat câte-o bucăţică de pâine şi ne-au mânat pe jos încă trei zile, până în creierii unei păduri întunecoase. Eram o mie de oameni şi mai mult de jumătate erau români de prin părţile noastre. Acolo unde am fost opriţi nu era nici urmă de aşezare omenească. Am săpat câteva bordeie în pământ şi am locuit în ele, până ce ne-am construit singuri câteva barăci, unde ne mâncau ploşniţele şi păduchii.
Până la locul unde lucram, mergeam pe jos câţiva kilometri, iar, odată ajunşi, nu aveam voie să ieşim din zonă. Nu pot uita un caz, când unul de-ai noştri a făcut un pas în afara zonei ca să culeagă câteva pomuşoare şi a fost împuşcat fără avertisment“ (Ioniţă Posteucă).
La nici două săptămâni de la tragicele evenimente, la 22 iunie 1941, armata română intra pe teritoriul Bucovinei, găsind satele pustii şi părăsite. Mii de oameni erau porniţi pe un drum fără întoarcere. Pentru mulţi, acea călătorie a fost şi ultima; pentru cei care au supravieţuit, a reprezentat o etapă, o probă, şi nici pe departe cea mai grea!
 


Motorizat de Joomla!.