forex trading logo
Română (România)English (United Kingdom)


Perioade Istorici Carti Forum

Autentificare



Evenimente viitoare

No current events.

Evenimente trecute

Parteneri

Banner
Banner
Home
1940-1941. TEROARE ŞI SPERANŢE LA CERNĂUŢI
În iunie 1940, în urma ultimatumului sovietic, Basarabia, Bucovina de Nord şi ţinutul Herţa au intrat în componenţa U.R.S.S. Românii de aici, căzuţi sub stăpânire bolşevică, au cunoscut calvarul suferinţelor şi umilinţelor. Mărturii, unele inedite, publicate în paginile noastre, aduc cititorilor de peste timp ecouri ale celor întâmplate atunci, cu repercusiuni până în zilele noastre.
Prezentăm acum alte consemnări, datorate actorului bucovinean Pepe Georgescu, de la Teatrul Naţional din Cernăuţi. În 1941, imediat după ce a reuşit să treacă graniţa impusă, refugiindu-se în România, şi-a publicat relatările din Cernăuţii înstrăinaţi, într-o lucrare, 265 de zile la Cernăuţi sub ocupaţie bolşevică, mai puţin cunoscută astăzi. Pentru cursivitatea lecturii nu am mai marcat întreruperile din text. Intervenţiile în paranteze drepte ne aparţin.
Ion LĂCUSTĂ

● Autorităţile o şterg primele ● Deruta, panica, dezorganizarea cuprind oraşul ● Deşi oficial se prevăzuseră câteva zile pentru retragerea populaţiei, sovieticii ameninţau cu împuşcarea pe cei care vroiau să plece ● Chiar şi prietenii cei mai buni te puteau trăda ● Percheziţiile se desfăşurau între 1 şi 4 noaptea ● Dacă nu-ţi găseau vină şi te eliberau, când te întorceai acasă o găseai deja ocupată ● Legaţia română din Moscova îi abandonează pe românii din Cernăuţi ● Ţăranii din satele de graniţă luau banii celor care vroiau să treacă în România şi apoi îi lvrau autorităţilor ● În preajma rebeliunii legionare, sovieticii au sporit efectivele militare la graniţă ● În sfârşit, acasă!

Unele autorităţi din Cernăuţi ştiau despre evenimentele ce vor urma încă din ziua de miercuri, 26 iunie 1940. Poate de aceea camioanele lor, încărcate cu arhivă şi bagaje, plecau în dimineaţa zilei de joi 27 iunie din Cernăuţi într-o tăcere complice, cu ruşinea că au cheltuit sume mari de bani fără să ştie mai curând ce se pune la cale peste Nistru.
Joi dimineaţa se ştia că Sovietele au unele pretenţii teritoriale, dar nu se ştia până unde şi ce termen au dat. În oraş era un haos complet. În faţa autorităţilor stăteau camioane gata pentru încărcare. Maşinile şi trăsurile plecau spre gară încărcate cu persoane şi bagaje ca să se întoarcă la aceleaşi locuinţe să ia alte geamantane şi baloturi. Populaţia era într-o stare de nervi atât de agitată, încât voia să facă orice numai să scape de această situaţie.
Pe străzi era o aglomeraţie de nedescris. Militari grăbiţi se îndreptau spre diferite autorităţi militare sau civile. Funcţionari, plecaţi de la birouri după informaţii în legătură cu evenimentele, stăteau grupuri pe la colţuri de străzi sau rezemaţi de barele vitrinelor. Femei ieşeau din prăvălii ca să intre în altele, fără să cumpere nimic. În Piaţa Unirii, muncitori şi oameni fără ocupaţie stăteau cu gura căscată fumând ţigară după ţigară, încurcând până şi circulaţia tramvaiului. La orele 9 seara, posturile de radio româneşti au anunţat ultimatumul dat de Soviete. Atunci a început adevărata panică. Lumea fugea de colo până colo fără să ştie ce trebuie să facă. Din gara Cernăuţi mai pleca un tren personal pe la ora 11 noaptea. Foarte mulţi cernăuţeni s-au dus la gară şi fiindcă nu mai aveau loc în acel tren au rămas toată noaptea în gară ca să poată prinde trenul de dimineaţă. Toată noaptea clădirile autorităţilor şi casele particulare au fost luminate. Circulaţia pe străzi nu s-a întrerupt în tot cursul nopţii.
Dinspre gara mare se auzea un zgomot asurzitor de motoare şi strigăte nedesluşite. Zgomotul se apropia tot mai mult de centrul oraşului, odată cu trepidaţiile infernale ale unei escadrile de aviaţie. Cele câteva clipe până la sosirea primelor tancuri sovietice erau revoltător de chinuitoare. Tancurile se îndreptară spre Rezidenţa Regală şi spre celelalte autorităţi, unde erau aşteptate de o comisie românească pentru predarea oraşului. Intrarea străzilor se baricadă cu alte tancuri, iar altă parte se îndreptară spre interiorul ţării pe care-l mai aveau de furat.
Deşi în convenţie se prevăzuseră patru zile, în care timp se puteau face evacuările populaţiei româneşti care mai rămăsese în Cernăuţi, imediat după predarea oraşului, pe ziduri, apăru prima ordonanţă în care, printre altele, se prevedea că cine va părăsi oraşul va fi imediat împuşcat. De la apariţia acestui comunicat, a început calvarul populaţiei româneşti rămasă în Cernăuţi şi care nu mai avea nici o nădejde de scăpare.
O dată cu intrarea trupelor sovietice în Cernăuţi, a venit şi teribila lor poliţie, G.P.U. [denumire purtată între anii 1922-1934 de fosta CEKA, viitorul KGB] Agenţii acestei poliţii au împânzit imediat întreg oraşul. Chiar în seara acelei zile, au rechiziţionat toate stofele şi încălţămintea rămase în marile prăvălii cernăuţene şi a doua zi nu-i mai cunoşteai. Din jerpeliţi şi dezbrăcaţi cum au venit, apăreau îmbrăcaţi elegant, însă stângăcia şi lipsa de gust se observa de departe. Pe stradă, nu se mai putea vorbi nimic, deoarece se risca o imediată arestare. Niciodată nu ştiai cu cine vorbeşti. De multe ori, chiar prietenii cei buni te trădau şi te trezeai arestat şi transportat cu duba la o închisoare oarecare. Percheziţiile şi arestările efectuate de G.P.U. se ţineau lanţ. Între orele 1 şi 4 dimineaţa auzeai bătăi în uşă şi după ce ţi se răscolea întreaga casă erai arestat şi dus cu duba la închisoare. Dacă nu ţi se găsea nici o vină, a doua zi erai lăsat liber, dar când te-ntorceai acasă îţi vedeai locuinţa ocupată şi absolut tot ce aveai în casă confiscat de bolşevicii care se instalaseră în ea.
Cred că nu există jale şi revoltă mai mare decât cea produsă de sistemul acesta de deposedare. Din locuinţele noastre, cea mai mare parte a mobilierului a fost ridicat în timpul nopţii, încărcat în camioane şi transportat. Se spunea că în interiorul Sovietelor. Dar nu numai atât. Tot mobilierul care se afla la autorităţile părăsite, toate materialele aflate prin depozite, alimente, îmbrăcăminte, stofe, încălţăminte, pielărie şi altele au fost transportate în interior, lăsând populaţia din Cernăuţi fără nici un mijloc de aprovizionare.
Gândul fugii peste frontieră ne obseda tot mai mult. Însă această aventurare era extraordinar de periculoasă. Grănicerii bolşevici păzeau bine frontiera. Aveau posturi dese şi vigilente, cîini dresaţi şi mai cu seamă angajaseră o mulţime de ţărani ucraineni din localităţile apropiate, care erau în legătură cu grănicerii sovietici şi umblau prin preajma frontierei numai pentru a prinde refugiaţi şi, după ce le luau toţi banii şi obiectele ce aveau asupra lor, îi predau posturilor de grăniceri sau miliţienilor sovietici din sate. Cei prinşi erau transportaţi la diferite închisori şi nu se ştia când scapă. Aşadar, o asemenea trecere a frontierei avea foarte multe riscuri şi totuşi – ne gândeam – este singura noastră scăpare.
Mai aveam încă aparatul de radio. Îl ţineam ascuns sub pat de teamă să nu-l afle cineva şi să-l confişte. Într-o seară, ascultând înştiinţările pentru refugiaţi, mi-a venit ideea să fac unele intervenţii la Moscova, poate, de acolo, se va putea face ceva pentru repatrierea noastră. Aproape toată noaptea am stat de vorbă cu nevastă-mea, făcând diferite planuri. Nu ştiam ce trebuie să facem mai întâi ca să primim aprobarea plecării noastre din Cernăuţi cât mai repede. La urmă, am ajuns la concluzia că cea mai bună soluţie este să încerc obţinerea unei convorbiri telefonice din Cernăuţi cu Legaţia Română din Moscova. A doua zi, după multă alergătură şi nenumărate intervenţii, am fost autorizat, în schimbul unei taxe foarte mari, să vorbesc cu legaţia noastră din Moscova. Am vorbit cu domnul ministru Gafencu sau cu secretarul de Legaţie. I-am descris toate nenorocirile noastre şi situaţia disperată a românilor din Cernăuţi. Lângă mine, la telefon, erau zeci de bărbaţi şi femei care, plângând, se rugau lui Dumnezeu ca să le ajute ca de acolo să le vină vreo scăpare. Am spus Legaţiei ce este în jurul meu şi am cerut milă pentru năpăstuiţii rămaşi în Cernăuţi. De la Legaţie mi s-a promis că peste câteva zile voi primi o telegramă lămuritoare asupra doleanţelor noastre. Am aşteptat zadarnic. Au trecut multe zile şi nu am primit niciun răspuns. Pe la începutul lunii august, prin intermediul unor prieteni, am cunoscut un ţăran din Cosmeni cu care m-am înţeles ca să ne treacă în România, clandestin. În dimineaţa zilei următoare, ţăranul a venit cu o căruţă şi ne-a aşteptat la colţul unei străzi mai lăturalnice. După ce am pus în căruţă puţinele bagaje ce le mai aveam, am pornit în urma căruţii, la oarecare distanţă şi despărţiţi. Pe la orele 9 seara am ajuns în comuna Târnauca, din judeţul Botoşani.
După puţină odihnă, pe la orele 12 noaptea, prin lanuri de grâu şi porumb, am pornit spre târgul Herţa, care se afla în imediata apropiere de frontieră. Mergeam câte unul în rând. Înainte era o femeie de prin partea locului, care cunoştea drumul şi făcea legătura de trecere. Era o noapte înaltă şi luminată cu stele. Mergeam câte 50 de metri, ne opream, ascultam. Tot aşa am mers până am ajuns la aproximativ 200 metri de frontieră. În locul unde ne-am oprit, trebuia să ne întâlnim cu un al treilea om de legătură şi cel mai important, deoarece acesta urma să ne treacă frontiera prin punctele cunoscute de el. Între timp ni se adusese un ceaun cu lapte cald. Sorbeam laptele în tăcere, aşteptând omul de legătură care, întârziind, ne umplea de îngrijorare. Începea să se crape de ziuă şi omul nostru tot nu venea. [Celălalt om de legătură a plecat în căutarea lui]. Îl aşteptam cu sufletul la gură; când, pe la orele 7, vine şi ne anunţă cu un ton tragic că omul nostru a fost arestat de bolşevici. După mai multe consultaţii, cu durere şi deznădejde, am hotărât să ne întoarcem în Cernăuţi. [Cîteva luni mai târziu] se răspândise vestea că mai mulţi ţărani români din judeţul Storojineţ au început o acţiune de scăpare a intelectualilor români din Cernăuţi şi în schimbul unei sume de bani te treceau peste frontieră. Această veste ne-a bucurat mult şi aşteptam informaţii mai detaliate ca să ne întâlnim cu ei şi să convenim asupra condiţiunilor de trecere peste frontieră. Care era însă realitatea? Bolşevicii, văzând că populaţia nu încearcă să treacă frontiera clandestin din cauza pazei severe şi a zăpezii mari şi deci închisorile începeau să se golească, au angajat o bandă de ţărani din comunele Igeşti, Ciudei şi Crasna, care veneau la Cernăuţi, ademeneau oamenii şi după ce luau bani şi tot bagajul care-l aveau asupra lor îi îndreptau exact în direcţia pichetului de grăniceri bolşevici. Asemenea criminali nu cred să mai existe pe lume, mai cu seamă că făceau aceasta ca o vânzare, deoarece fiecare ţăran căpăta câte 200 ruble de persoană predată grănicerilor bolşevici. Trăiam o viaţă foarte grea şi lipsită de tot ceea ce forma chiar strictul necesar. Cu mare greutate şi după multe suferinţe, am ajuns Crăciunul. În ajunul naşterii Sfântului nostru Mântuitor, câţiva români ne-am dus la schitul de maici din strada Petru Rareş, unde părintele Muranievici din Hotin şi corul maicilor au făcut serviciul religios pentru naşterea Domnului. Poate niciodată nu am fost atât de mişcat de o slujbă religioasă ca în seara aceea şi niciodată nu m-am rugat lui Dumnezeu pentru scăparea noastră ca atunci. M-am pornit spre casă mai trist ca oricând, cu capul în jos şi ochii plini de lacrimi. Acasă am aflat aceeaşi supărare. Nevastă-mea, ca să-i facă plăcere băiatului, cumpărase un mic brad pe care aprinsese câteva lumânări. Era atâta sărăcie şi tristeţe în casa noastră, atât de îndestulată altădată, că ne veneau la amândoi şiroaie de lacrimi.
La 15 ianuarie 1941, oraşul fierbea de mulţimea trupelor sovietice proaspăt venite în localitate. Ne întrebam cu toţii din cale afară de îngrijoraţi care să fie cauza venirii atâtor trupe în oraş şi de ce se îndreptau spre frontiera noastră. Noi aşteptam ca bolşevicii să plece din Cernăuţi, fiindcă de câteva zile îşi transportau din nou familiile în interior, şi când colo ei aduceau mai multe trupe. Nu mai ieşeam pe stradă. Vedeam coloane întregi de armată bolşevică îndreptându-se spre frontiera noastră şi sufletele ni se strângeau de teamă. În zilele acelea, de tristă amintire, am trăit clipele cele mai tragice din viaţa noastră. Şedeam toată ziua în faţa aparatului de radio şi vreo două zile n-am mâncat, nici n-am dormit. Toţi eram desfiguraţi de atâta neodihnă şi din cale-afară de supăraţi de cele întâmplate. Armatele sovietice defilau pe străzile Cernăuţilor cântând cântece de război. De la radio nu puteam afla nimic precis, mai cu seamă când rebelii [legionarii] au pus mâna pe posturile de emisie. Femeile noastre se închinau pe la colţuri de camere, aprinzând lumânări şi candele pe la icoane.
Ziua de 24 ianuarie, ziua cea mare a unirii tuturor românilor, ne-a adus mare bucurie. Rebeliunea a fost înfrântă. Plângând am ascultat la radio Imnul Regal, Deşteaptă-te, române! şi Hora Unirii. Pe străzile Cernăuţilor, armata sovietică se retrăgea în cazarme fără cântece şi parcă mai cenuşie şi mai neputincioasă de cum am văzut-o în alte rânduri.
[La 12 martie 1941 autorul a reuşit să părăsească Cernăuţii]. La orele 3 jumătate noaptea, a plecat trenul cu transportul nostru. Am ajuns în gara Vadul Siretului la orele 5 şi 10 minute şi ne-am coborât din tren ca de aici să mergem pe jos până la frontieră. Am ajuns la Bahrineşti la orele 9 dimineaţa şi am fost închişi într-o curte cu gard înalt. Imediat au venit grănicerii bolşevici să facă revizia bagajelor. Au desfăcut fiecare valiză şi pachet, tăind cu cuţitul acolo unde nu puteau deschide sau dezlega. Au descusut hainele, au tăiat căptuşeala şi în fine au distrus tot ce li se părea suspect. Au dezbrăcat femeile, căutându-le până şi prin părul capului. Le-au smuls cerceii din urechi şi verighetele din degete. Au luat ceasurile, stilourile şi orice lucru de valoare. Grănicerii şi vameşii bolşevici au mai luat aproape toată îmbrăcămintea, lingeria şi încălţămintea pe care-o aveau repatriaţii din transportul în care eram eu.
La orele cinci după-masă, s-a isprăvit jaful şi am pornit pe linia ferată spre frontieră. După un sfert de oră de mers, am văzut grănicerii români şi comisia românească, care ne aştepta la o barieră pe linia ferată.
Inimile noastre băteau să ne spargă pieptul. Ne-au podidit lacrimile şi ni se închidea respiraţia. După nouă luni de calvar şi de grele suferinţe, ne vedeam visul cu ochii.
 


Motorizat de Joomla!.