„Colo-n vale la Ţiganca/Stăteau ruşii-n cazemate/Şi ne băteau cu grenade,/Cu grenade şi şrapnele/Şi cu puşti-mitraliere.“

Sunt cuvinte dintr-un cântec de jale, din primii ani ai copilăriei mele, auzit de la tata, de la fraţii şi verii lui. Plecaseră patru deodată la război şi nu se mai întorseseră decât doi. Ceilalţi îşi găsiseră locul de veci în lutul moale de pe malul Prutului. Odată cu ei căzuseră seceraţi de gloanţe şi schije alte mii de tineri chemaţi la arme în acea vară a anului 1941. Nu prea înţelegeam eu ce erau acelea cazemate şi şrapnele, dar pricepeam că acolo, la Ţiganca, fusese un mare măcel. Întrebaţi ce se întâmplase acolo, tata şi fratele lui se mulţumeau să ridice neputincioşi din umeri. Supravieţuitorii rămăseseră în suflete doar cu povara unui prea greu tribut de sânge. La distanţă de şase decenii, mă întreb din nou: ce s-a întâmplat acolo?

Marian ŞTEFAN

La 22 iunie 1941, simultan cu operaţiile declanşate de Armata 3 română în partea de nord a Bucovinei şi de Armata 11 germană în nordul şi centrul Basarabiei, la flancul de sud al frontului româno-german, în masivul Corneşti şi în partea de sud a Basarabiei, a acţionat Armata 4 română (Corpurile 3 şi 5 armată şi Divizia 35 infanterie).

Iniţial, Armata 4 a primit o misiune cu caracter defensiv: să fixeze inamicul aflat în partea de sud a Basarabiei şi să execute acţiuni demonstrative locale. Abia în a doua fază urma să treacă la ofensivă, forţând Prutul. Acţiunile întreprinse până la sfârşitul lunii iunie au evidenţiat impracticabilitatea luncii Prutului, complet inundată în urma ploilor, ca şi existenţa unui foarte mic număr de sectoare favorabile acţiunii de forţare a cursului de apă.

Forţarea propriu-zisă a început în ziua de 4 iulie, la orele 15.00. Generalul Gheorghe Leventi, comandantul Corpului 5, a hotărât să atace în sectorul dintre Fălciu şi Bogdăneşti, iniţial doar cu Divizia 1 de gardă, unitate de elită, comandată de generalul Nicolae Şova, ulterior urmând să introducă în luptă şi trupele din Divizia 21 infanterie şi Brigada 7 cavalerie.

Încă din primele momente ale bătăliei s-a constatat că – în ciuda tragerilor intense ale artileriei noastre – artileria inamică nu fusese neutralizată decât în mică măsură, adversarul dispunând şi de puternice cuiburi de arme automate bine mascate în teren. Mijloacele de trecere a Prutului (bărci), total insuficiente şi de mică capacitate, se aflau la mari distanţe de cursul apei. Luptătorii au fost obligaţi să le care în teren deschis, fiind la discreţia trăgătorilor inamici. Cu toate eforturile celor din linia întâi, nu s-a reuşit constituirea capului de pod ordonat, ceea ce a determinat introducerea în luptă şi a unor unităţi din Divizia 21 infanterie, la sud de Fălciu. Rezistenţa dârză a inamicului a clătinat elanul trupelor noastre, care în unele cazuri s-au retras, cedând terenul cucerit. Generalul Leventi a reacţionat, ordonând ca poziţiile cucerite să nu mai fie părăsite „sub nici un motiv“, ostaşii care vor evita lupta să fie împuşcaţi pe loc, iar ofiţerii care şovăie să-şi împingă subunităţile înainte sau se vor retrage fără ordin să fie arestaţi imediat şi înaintaţi Curţii Marţiale. Luptele au crescut în intensitate, cele mai înverşunate desfăşurându-se la Ţiganca, Stoeneşti, Leca, Epureni. Atacurilor noastre repetate li se răspunde însă prin contraatacuri extrem de tăioase, în urma cărora unele batalioane îşi pierd în luptă toţi ofiţerii. Într-o singură zi, Regimentul 11 dorobanţi înregistrează 98 de morţi, 292 răniţi şi 67 dispăruţi. Pierderi asemănătoare suferă şi alte unităţi. Generalul Leventi, comandantul Corpului 5, e de părere că generalul Şova, comandantul Diviziei de gardă, nu „s-a priceput să combine focul artileriei şi manevra infanteriei“. O mare vină au ofiţerii, în special comandanţii de batalioane şi regimente, care în marea lor majoritate „erau fricoşi“ şi îşi stabiliseră punctele de comandă la 3-4 km de linia întâi, fiind „îngroziţi de focul câtorva mitraliere inamice pe care le vedeau instalate în puternice cazemate betonate, care s-a dovedit că nu au existat decât în imaginaţia lor“. Teama de inamic face ca unul dintre regimente „să stea două zile în apă până la genunchi, sub focul artileriei inamice, decât să facă un salt înainte, dacă nu în timpul zilei, cel puţin noaptea“.

Pentru a pune capăt derutei, generalul Leventi ordonă artileriei proprii să tragă numai în obiectivele identificate şi cu economie de muniţie. Intervine apoi personal în sectoarele de luptă pentru a impulsiona ofiţerii şi trupa şi introduce în acţiune şi Regimentul 24 infanterie din Divizia 21, care reuşeşte să „degajeze regimentele Diviziei de gardă, imobilizate în faţa liniei inamice“. După două zile de confruntări, acţiunea Corpului 5 în capul de pod de la Ţiganca nu a progresat, provocând nemulţumirea eşaloanelor superioare. În după-amiaza de 6 iulie, generalul Ion Antonescu a decis înlocuirea generalului Leventi cu generalul Aurelian Son.

A doua zi, 7 iulie, generalul Al. Ioaniţiu, şeful Marelui Cartier General, înaintează un raport către generalul Nicolae Ciupercă, comandantul Armatei 4, în care îi prezintă motivele care determinaseră o astfel de măsură. Cel înlocuit, se spunea între altele, concepuse în mod neadecvat acţiunile militare din zilele de 5 şi 6 iulie. I se imputa faptul că rezultatele pe care le obţinuse prin tragerile efectuate de cele 19 divizioane de artilerie (peste 200 de tunuri) avute la dispoziţie fuseseră „foarte slabe“. La fel de slab condusese şi acţiunile infanteriei. Se adăugase apoi faptul că, în dimineaţa zilei de 6 iulie, aflat în inspecţie, generalul Antonescu găsise în spatele frontului Corpului 5 „cea mai mare dezordine posibilă“; dacă artileria sau aviaţia inamică ar fi executat un bombardament în acele momente, s-ar fi produs „împrăştierea completă a tuturor cailor şi oamenilor de la serviciile celor trei divizii, care timp de două-trei zile nu s-ar fi putut aproviziona şi deci nu ar fi fost capabile de operaţiuni“. Şeful Marelui Cartier General aprecia că generalul Leventi „pierduse complet din mână controlul comandanţilor şi oamenilor de la servicii, dând dovadă de completă slăbiciune în comandă“.

Hotărârea înlocuirii i-a fost adusă la cunoştinţă generalului Leventi în cursul aceleiaşi zile de 6 iulie. Simţindu-se nedreptăţit, la 18 iulie 1941, el a înaintat un memoriu ministrului de Război, generalul Iosif Iacobici. „Această lovitură, la sfârşitul unei cariere atât de bine apreciată de toţi şefii, pentru greşelile altora“, i se părea o nedreptate. Protestul nu a avut nici un efect, I. Antonescu replicând sec: „Inutilă intervenţie. Personal am constatat că generalul Leventi nu este la înălţime“.

Ca urmare, i s-a cerut să-şi dea demisia. Acesta a refuzat şi la 28 august 1941 a înaintat un nou memoriu ministrului de Război, arătând că nu putea părăsi benevol oştirea „căreia i-a sacrificat 38 de ani de viaţă... Dacă în 38 de ani toţi şefii mei, fără excepţie, au confirmat în scris că am desfăşurat o activitate demnă de toată lauda, atât în timp de pace, cât şi în războiul trecut, că am dat dovadă de credinţă desăvârşită către ţară şi am fost ridicat la gradul de general de divizie şi mi s-a încredinţat comandă de corp de armată pe baza capacităţii dovedite în toate ocaziunile, apreciez că ultima sancţiune ce mi s-a aplicat mă loveşte pe nedrept... şi ca atare conştiinţa mea mă opreşte a părăsi oştirea de bună voie“. Chiar dacă nu a dorit şi s-a considerat nevinovat, generalul Leventi a fost trecut în rezervă la 31 august 1941. După măsura care s-a luat împotriva generalului Leventi s-ar putea crede că la eşaloanele superioare el a fost considerat singurul vinovat pentru insuccesele trupelor române în capul de pod de la est de Fălciu. Cauzele insuccesului au fost însă multiple. O parte dintre ele erau subliniate chiar de generalul Leventi în aprecierea pe care i-a întocmit-o fostului său subordonat, generalul Nicolae Şova. „Divizia de gardă – scria el – a intrat sub ordinele Corpului 5 armată în ziua de 30 iunie, în zona Fălciu, când a primit ordinul ca în ziua de 4 iulie să treacă Prutul. Deşi divizia se afla în această zonă de câteva luni, deşi executase în cursul lunii iulie alte operaţiuni de trecere în aceeaşi zonă şi deci trebuia să cunoască perfect terenul şi posibilităţile inamicului, totuşi, pregătirile de trecere au fost aşa de puţin judicioase şi incomplete, încât la ora hotărâtă nici o unitate nu a fost în măsură a trece Prutul...

După două ore de la începerea operaţiunei, ducându-mă personal, împreună cu şeful de stat major al diviziei, pe malul Prutului, pentru a-mi da seama de cauzele care împiedică trecerea, am constatat: bărcile nu fuseseră aduse pe malul apei în timpul nopţii sau cel puţin înaintea orei hotărâte pentru trecere, deşi malul prezenta suficiente acoperiri, aşa că această operaţie a trebuit să fie executată ziua sub focul artileriei inamice; toţi comandanţii de unităţi, de la companie şi până la regiment, se găseau mult departe de Prut, la kilometri chiar, aşa că operaţiunea era condusă numai de comandanţii de plutoane; nu exista nici o legătură între focul artileriei şi acţiunea infanteriei, artileria trăgea pe tot frontul, chiar fără obiective, şi a consumat o cantitate enormă de muniţiuni aproape fără nici un efect. Toate aceste defectuozităţi în pregătirea şi executarea trecerii se datoresc numai incapacităţii comandantului diviziei, generalul Şova...“, care „este foarte slab pregătit“, „nu are cunoştinţă nici de principiile elementare de execuţia trecerii unui curs de apă“, „nu este capabil să coordoneze acţiunea infanteriei cu focul artileriei“ şi „nu are energia necesară pentru a comanda o mare unitate pe câmpul de luptă“. Acuzaţii grave, unele, poate, chiar rău voitoare, menite să ascundă slăbiciunile proprii. Generalul A. Son, noul comandant al Corpului 5 armată, aprecia activitatea generalului Şova: „Veşnic în mijlocul unităţii sale, [acesta] a comandat divizia cu pricepere, calm şi multă autoritate. A ştiut să stimuleze pe subalternii săi, aşa că a avut, cel puţin sub comanda mea, rezultate bune. După lărgirea capului de pod, Divizia de gardă s-a comportat bine în luptele de la Dealul Vulturului, Toceni (ziua de 16 iulie) şi de la Gheltosu-Cania (17-19 iulie)“.

Dar generalul A. Son fusese şi el mirat atunci când „nici nu se terminase bătălia de la Fălciu“ şi generalul Şova „îmi cere – nici mai mult nici mai puţin – «ca divizia să fie retrasă de pe front câteva zile pentru a-şi reface forţele»... Nu era momentul oportun“, mai ales că, tot atunci, generalul N. Dăscălescu, „comandantul Diviziei 21, ...având pierderi mult mai simţitoare, ...îmi cerea ca «divizia să-şi refacă efectivele pe front», aşa cum îngăduia situaţia“. Cu cât urcăm spre eşaloanele superioare, lucrurile sunt văzute mai limpede, iar generalul Nicolae Ciupercă, comandantul Armatei 4, încearcă să-şi asume o parte a responsabilităţii pentru cele petrecute în acele momente nefericite. „Dacă la începutul operaţiilor de forţare a Prutului generalul Şova a arătat oarecari lipsuri în ce priveşte pregătirea şi execuţia operaţiei de trecere (lipsuri remarcate de generalul Leventi), cum şi oarecare lipsă de fermitate în ce priveşte acţiunea de comandament a sa pe timpul bătăliei de la Fălciu (fapt semnalat de generalul Son), este de netăgăduit că toate aceste insuficienţe au dispărut pe măsură ce timpul a trecut şi pe măsură ce generalul Şova şi-a însuşit practica războiului.

...Ca fost comandant al Armatei [4], aşadar actor principal în drama ce s-a desfăşurat pe Prut – ţine să precizeze generalul Nicolae Ciupercă –, socotesc că sunt îndreptăţit a face unele constatări, mai ales că ele sunt de natură a lămuri, în oarecare măsură, şi rolul în această acţiune al generalului Şova.“

Constatările generalului N. Ciupercă aruncă o lumină mai clară asupra faptelor. În primul rând, el apreciază că Armata 4 a avut la dispoziţie un timp scurt pentru pregătirea operaţiei de forţare a Prutului. Din fericire, din proprie iniţiativă, comandamentul armatei studiase din timp „această importantă şi grea problemă“, altfel „sunt sigur că s-ar fi evidenţiat insuficienţe şi mai mari în execuţia ei. Văzută din acest aspect chestiunea, sunt dator să constat aşadar că lipsurile în pregătirea şi execuţia trecerii Prutului apasă nu numai asupra Diviziei de gardă, ci şi asupra celorlalte eşaloane de comandament“ (subl. ns.). Nu împărtăşeşte aprecierea generalului Leventi, care califică Divizia de gardă „ca fiind slabă“, şi nu poate atribui doar generalului Şova „răspunderea neregulilor din spatele diviziei, [nereguli] constatate de mine şi de domnul comandant de căpetenie al armatei în ziua de 6 iulie“; ar trebui să se ţină seamă de faptul că în spatele acestei mari unităţi, pe un sector de doar 6 km, fuseseră „amplasate 15 divizioane de artilerie de câmp plus 4 divizioane grele..., aşadar, nu trebuie să ne mire aglomeraţia impresionantă... care dădea impresia de neregulă“.

Sigur, un rol important l-a jucat lipsa unor informaţii despre inamic: „Contrar tuturor aşteptărilor, bătălia de la Fălciu s-a dovedit de o violenţă crescândă... Începând de la 4 iulie, bătălia creşte în intensitate în mod treptat până la data de 13/14 iulie, când atinge punctul culminant şi începe a descreşte, pentru a lua sfârşit în mod efectiv în data de 19 iulie“. Efectele în plan psihologic n-au întârziat. „Astfel fiind, impresionabilitatea pe care a arătat-o generalul Şova (ca şi alţi participanţi la această formidabilă bătălie) la începutul campaniei noastre şi în împrejurările grele în care s-a desfăşurat această bătălie este, după aprecierea mea, destul de explicabilă“. În faza de început a războiului s-au comis erori, chiar şi la eşalonul cel mai înalt. Generalul Ciupercă menţionează situaţia extrem de confuză din seara de 10 iulie, când în plină bătălie pentru constituirea capului de pod, Comandamentul de Căpetenie, impresionat de dezastrul înregistrat cu două zile în urmă de Divizia 35 infanterie la Miclăuşeni şi considerând că situaţia de la Corpul 5 nu mai putea permite continuarea ofensivei, a emis Ordinul nr. 423 prin care se cerea retragerea „în cea mai perfectă ordine, începând cu serviciile şi artileria“ a Diviziilor de gardă şi 21 infanterie. Ordinul a provocat consternare în rândul comandanţilor, generalii N. Dăscălescu şi N. Şova cerând să nu se execute retragerea de pe poziţiile cucerite cu atâtea sacrificii. Ora târzie, ca şi ploile ce desfundaseră terenul nu au permis efectuarea retragerii în cursul nopţii de 10/11 iulie, iar a doua zi dimineaţa, la intervenţia generalului N. Ciupercă, ordinul a fost anulat. Bătălia a continuat. Ea pusese însă în lumină, încă din primele zile, grave carenţe: dincolo de insuficienţa mijloacelor moderne de purtare a războiului, a fost evidentă lipsa de experienţă şi labilitatea multor cadre de comandă, ca şi proasta cooperare între diferitele genuri de arme. Şi toate acestea pe fondul unor precare date despre inamic. Din păcate, aceste carenţe de comandament s-au tradus prin jertfe de vieţi omeneşti...

4-19 iulie 1941