„Prin cele petrecute acolo, s-a săpat o prăpastie între noi şi basarabeni. Explic. Guvernele care s-au succedat, preocupate de chestiuni fundamentale în reorganizarea noastră ca stat, au neglijat starea de fapt ce se crea, fără ştirea lor, în această provincie, căreia i se cereau numai majorităţi în alegeri.“

Semnalul de alarmă pe care îl trăgea într-un raport din 1930 Mihail Moruzov, şeful Serviciului Secret de Informaţii, avea să se confirme pe deplin în iunie 1940, în timpul retragerii autorităţilor şi trupelor române din Basarabia. În multe locuri, populaţia minoritară, dar şi destui români, au tratat cu ostilitate autorităţile care se retrăgeau. Acuza cea mai frecventă, preluată şi de unităţile sovietice care avansau, era aceea că autorităţile au jefuit, vreme de 22 ani, Basarabia, cerându-li-se să lase pe loc toate bunurile.

Din păcate, lipseşte încă un studiu istoriografic serios despre condiţiile în care s-a efectuat retragerea din Basarabia după ultimatumul sovietic. Lipsesc ediţiile de documente privind acest moment. S-a scris deseori cu patimă şi cu dorinţa dinainte stabilită de a scoate în evidenţă un anumit aspect. Avem mare nevoie – mai ales astăzi, când problemele minorităţilor sunt atât de actuale – de o examinare serioasă a cazului concret Basarabia, iunie 1940, care să ne arate, în primul rând, unde am greşit noi. Şi abia după aceea să ne ocupăm de greşelile altora.

Se găsesc în arhivele noastre cantităţi însemnate de documente de primă mână, care trebuie să fie ediate integral. Am descoperit astfel, în fondurile Arhivei Istorice Centrale, câteva mii de file conţinând rapoartele făcute de, practic, toţi jandarmii care s-au retras în iunie 1940 din Basarabia, pe baza unui chestionar având 10 puncte, însoţite de studiile de sinteză efectuate la nivelul Legiunilor de jandarmi. Acţiunea s-a desfăşurat la sfârşitul lui iulie 1940 şi la începutul lunii august deci la scurtă vreme după tragicele evenimente. În aşteptarea unei ediţii complete, prezentăm câteva concluzii ce se pot desprinde din studierea rapoartelor jandarmilor din două Legiuni: Hotin şi Storojineţ.

Surprinderea şi proasta organizare au făcut ca retragerea să se transforme, în scurt timp, într-o debandadă. Aproape invariabil, jandarmii au aflat de cedarea Basarabiei de la posturile de radio sau de la localnici, înainte de a primi cea dintâi înştiinţare oficială. La Legiunea Hotin, ordinul de evacuare s-a dat telefonic, în ziua de 28 iunie, ora 10.30. El a fost transmis către posturi „cu mari greutăţi, din cauza lipsei de telefoane. Unii dintre curierii premilitari trimişi să ducă ordinul au plecat de la secţii, dar nu s-au dus la posturi.“ Lipsa mijloacelor de transmisiuni radio şi faptul că autorităţile militare depindeau de reţeaua civilă de telefonie pentru a putea comunica au făcut ca ocupantul să poată împiedica foarte uşor stabilirea legăturilor între diferitele subunităţi şi posturi de jandarmi. Starea de confuzie era atât de mare, încât, de exemplu, nici măcar la conferinţa care a avut loc în noaptea de 27-28 iunie la Prefectura judeţului Hotin nu s-a pus problema evacuării.

Când, în sfârşit, a sosit ordinul oficial, jandarmii nu au dispus de mijloacele de transport necesare. În multe rapoarte se spune că „din cauză că populaţia a ştiut, au plecat toţi cu căruţele de la câmp şi în alte părţi“, ca să nu le fie rechiziţionate. Nu este mai puţin adevărat că au fost destui jandarmi de la posturile de prin sate care s-au îngrijit să îşi evacueze, în primul rând, lucrurile personale. „Cu ocazia primirii ordinului de evacuare a postului jandarmi Culişcăuţi, jandarmul sergent major Chiriac Ion de la acest post şi-a încărcat bagajul lui particular şi a plecat cu căruţele spre Târgul Ediniţa, fără a trece Prutul conform ordinului.“ De la Ediniţa, ar fi mers spre Recea, localitatea natală a soţiei. Au mai fost şi alte cazuri de jandarmi, mai ales reangajaţi, originari din Basarabia, care au preferat să rămână în teritoriul ocupat.

O situaţie aparte a avut Legiunea de jandarmi Storojineţ. Iniţial, în dimineaţa zilei de 28 iunie la sediul acesteia s-a ştiut că nu trebuie să se evacueze, pentru că nu intra în teritoriul cedat. La ora 11.00, un căpitan Bălan suna chiar ca să mai întrebe dacă se mai ţinea examenul pentru gradul de maior. „Dl. colonel Paraschivescu, şeful de Stat Major al Corpului de jandarmi, i-a comunicat că examenul nu se mai ţine şi tot atunci a ordonat ca să se întărească cordoanele de jandarmi de la sud de Prut şi din lungul Ceremuşului pentru a împiedica pătrunderea în teritoriul nostru a evreilor şi eventualilor spioni.“ La ora 15.00, pe fondul ştirilor tot mai alarmate, s-a creat o nouă confirmare la Divizia 7 infanterie. Comandantul acesteia, generalul Stavrat, a reîntărit faptul că judeţul Storojineţ nu urma să fie ocupat de sovietici. Peste trei ore, sosea ordinul de evacuare. În acel moment, sovieticii se aflau deja în oraş. După cum consemna comandantul Legiunii, „dacă acest ordin s-ar fi primit cu cel puţin 6 ore înainte, atunci posturile de jandarmi ar fi avut timpul necesar să treacă la sud de Siret“.

Este greu să rezumi în câteva rânduri drama celor care, în câteva ore, au fost siliţi să părăsească locul în care trăiseră până atunci, de multe ori separaţi soţul de soţie şi copii (au fost cazuri în care jandarmi au aflat că soţia şi copiii le rămăseseră dincolo de Prut). Umiliţi, dezarmaţi, scuipaţi şi chiar bătuţi, li se arunca în faţă ci „au supt sângele poporului“. Desigur, cel mai trist aspect era consemnat în raportul Legiunii de jandarmi Hotin: „În general, s-a constatat că în sânul populaţiei române nu există o conştiinţă naţională. Chiar acei cari îşi exprimau regretul faţă de regimul românesc făceau acest lucru nu din imboldul unor sentimente petriotice şi cu dragoste de ţară, ci din teamă că sub comunişti va fi mai greu, că li se vor comuniza averile, că vor fi deportaţi etc. Chiar intelectuali de origine română au judecat sitaţia din punct de vedere materialist, unii dintre ei hotărându-se să rămâie în Basarabia.“

Aşa cum am arătat, au fost jandarmi care au notat că nu au avut de suferit din partea populaţiei. Mai mult, sunt consemnate în rapoarte cazuri în care chiar minoritari (mai ales ucraineni) s-au adunat în faţa postului de jandarmi şi, uneori cu lacrimi în ochi, şi-au exprimat regretul că plecau autorităţile române şi spaima faţă de venirea celor sovietice.

Dar mult mai numeroase – fără a putea face, în acest stadiu, o statistică – sunt rapoartele în care se consemnează incidente cu populaţia în momentul retragerii şi mai ales după sosirea trupelor sovietice. „Populaţia minoritară – rusă – ne sfida şi le părea bine că plecăm.“ „Agresiuni propriu-zise – citim într-un alt raport – nu s-au săvârşit, însă populaţia, sub conducerea primarului Zaharia Ivasiuc, a venit în număr mare la post, ameninţând că va fi vai de acel jandarm care va ieşi din post, zicând că le va veni şi lor dreptatea şi că ne vor da pe mâna armatei roşii să îi judece pe acei ce i-au împilat 20 de ani. Cu mare greutate şi cu armele în mâini am ieşit din post şi somând că vom trage în plin, fiind opt jandarmi, am răzbătut prin mulţime.“

Aşa cum am arătat deja, asemenea acte de ostilitate nu se datorau numai populaţiei minoritare. Şeful postului de jandarmi din Stălineşti scria că locuinţa i-a fost prădată de locuitori ai satului. În fruntea celor care făceau agitaţie se aflau notarul Feodor Bizidinschi şi învăţătoarea Feodosia Ştirbu. În Târgul Ediniţa, „întreg oraşul era în sărbătoare, la fiecare casă evreiască era arborat steag roşu, iar la primărie [erau] adunaţi un număr de circa 1 500 persoane, în mijlocul cărora ţinea discurs preşedintele comunităţii israelite, anume Helberg [neclar în manuscris; împreună] cu fostul comandant de gardieni publici din localitate, Petre Ciobanu, pe care i-am reţinut imediat“ – comsemna un alt raport.

Chestionarul nu conţinea o întrebare specială privind atitudinea populaţiei evreieşti. Dar în cele mai multe dintre rapoartele în care se vorbeşte despre incidente avute cu populaţia – români sau minoritari – acestei catgorii i se rezervă un loc aparte. Despre atitudinea populaţiei evreieşti s-a comentat, cel mai adesea, cu patimă, şi dintr-o parte şi din cealaltă. Documentele pe care le-am studiat şi le prezentăm în acest articol confirmă – cum am văzut deja – măsurile luate de autorităţile române pentru a preveni retragerea populaţiei evreieşti dincolo de Prut, asociată automat cu propagandiştii comunişti. Cum mai puteai – în condiţiile în care, încă din 1938, în România se adoptaseră legi cu caracter discriminatoriu faţă de evrei, iar în iunie 1940 erau trataţi ca potenţiali duşmani – să le pretinzi să îţi fie loiali? În egală măsură, rezultă din rapoartele jandarmilor că grupuri de evrei s-au aflat în fruntea celor care îşi manifestau bucuria pentru cedarea Basarabiei şi a celor care întâmpinau cu flori şi steaguri roşii armata sovietică. În acei ani şi încă vreo câţiva, Stalin le promitea evreilor inclusiv crearea unei republici autonome în cadrul U.R.S.S. şi, în mod cert, nu îi supunea unei legislaţii discriminatorii, ca în spaţiul de influenţă germană. Abia după ce, terminându-se războiul al doilea mondial, a constatat că nu a primit banii pe care îi aştepta de la cercurile financiare evreieşti, s-a produs „complotul doctorilor“, care a dat semnalul unei campanii antisemite.

Dar ce consemnează rapoartele jandarmilor care s-au retras din Basarabia? Subliniem, este vorba de cei care au întâmpinat probleme, pentru că nu toţi au fost agresaţi de populaţia locală.

„În comuna Corstăuţi, judeţul Hotin, în timpul când a fost dezarmat de trupele sovietice, jandarmul plutonier Butnaru Vasile a fost lovit de către un locuitor cu parul peste cap. Strigau că jandarmii au fost aceia care au supt sângele din ei. În marginea târgului Briceni a fost oprit de către alţi militari sovietici, iar evreii i-au răsturnat căruţele cu bagaje şi l-au lovit şi sub santinele a fost închis într-o sinagogă evreiască.“ „Populaţia satelor civilă era adunată toată pe marginea drumurilor şi la sosirea tancurilor aplaudau, strigând ura şi aruncând buchete de flori. Iar evreii purtau toţi steaguri roşii.“

Iată spre comparaţie, un episod similar, în care nu a mai fost implicată populaţia evreiască: „Efectele civile, poate şi din cele militare, le-au împărţit [trupele sovietice] la populaţia civilă, care atunci era, toată, cuprinsă de un delir de bucurie şi dragoste faţă de trupele ruseşti. Toată populaţia civilă striga în gura mare: jandarmii trebuie împuşcaţi sau tăiat capul, că de 22 de ani ne sug sângele şi ne confiscă toate bunurile noastre.“

Un alt raport: „În ziua de 28 iunie 1940, pe la orele 12.00, am observat în târgul Suliţa o manifestaţie aprinsă a populaţiei evreieşti, sub comanda avocaţilor Stainberg, Gandelman şi Rusu, din târgul Suliţa. În general, toţi manifestanţii, în număr de peste 300 persoane, aveau panglici roşii în piept şi [erau] cu steaguri roşii în mâini. Premilitarii evrei erau înarmaţi cu arme premilitare luate de la Subcentrul Suliţa, ce erau în primirea învăţătorului Crotarciuc, care era comandantul Subcentrului.“

„La trecerea peste Prut, mai mulţi jandarmi care mă însoţeau în transportul convoiului cu averea Legiunii, al căror nume nu îl ştiu, deoarece făceau parte din plutonul de poliţie de la reşedinţa Legiunii, au rămas în Basarabia, după ce mi-au aruncat armele şi mi-au rupt epoleţii. Aceasta la îndemnul evreilor, care răspândiseră zvonul că ungurii au înaintat până la Cluj, iar bulgarii ar fi ocupat Bucureşti [...] Trupele sovietice s-au purtat omeneşte, dar întărâtau pe evrei ca să ne insulte şi-i încurajau râzând.“

„Evacuarea a decurs în mod liniştit până în oraşul Dorohoi, unde, din cauza unei panici provocate de evrei prin tragere de focuri de armă şi zvon că vin ruşii, a trebuit să fugim“ – consemna un alt jandarm.

În două rapoarte apare şi următorul episod, neconfirmat din alte surse, din câte ştim. „La intrarea trupelor ruseşti în Sadova, evreul măcelar Ivaner, din Sadova, a comunicat ruşilor că în comună sunt trei caporali din Reg[imentul] de Transmisiuni, care se află la centrala telefonică, la Talău Dohotaru, şi care fac spionaj. Un ofiţer rus, fără multă vorbă, a scos revolverul în văzul populaţiei şi a împuşcat doi caporali şi un soldat, iar corpurile lor au fost lăsate trei zile în şanţul şoselei.“ Trebuie o anumită prudenţă, pentru că am întâlnit, în alte rapoarte, ştirea despre executarea ofiţerilor şi soldaţilor români din Cernăuţi, fapt real, comis de trupe sovietice, pus tot pe seama evreilor, „din auzite“. În general, în zona Cernăuţi armata sovietică s-a comportat mult mai brutal, avioane mitraliind punctele de trecere peste Prut. În oraş, elemente ale populaţiei evreieşti, unele înarmate, au fost mult mai active.

Din parcurgerea acestor documente, în afara unui plus de zel în manifestările avute, elementele populaţiei evreieşti nu au mai acţionat altefel decât minoritarii sau românii care s-au manifestat ostil faţă de autorităţile aflate în retragere. Este cert însă că acţiunile acestei categorii de populaţie au avut un impact emoţional mult mai puternic, cei mai mulţi dintre raportori ţinând să le consemneze aparte.

Doar astfel, emoţional, putem înţelege de ce acţiunea unui grup de minoritari evrei a marcat mai puternic pe cei umiliţi în iunie 1940 – determinând şi un anumit tip de comportament în 1941, la reîntoarcerea în Basarabia –, decât tratamentul aplicat uneori de proprii lor colegi: „Din declaraţia plutonierului Pătrăşcanu Constantin, fost şef post Teţcani, Hotin, reiese: În noaptea de 28-29 iulie curent, ajungând în comuna Havârna, Dorohoi, împreună cu jandarmii acelui post şi şase căruţe cu averea postului şi proprietate, unde au fost arestaţi de către compania de poliţie a Diviziei 5, din acea localitate, care i-a dezarmat şi ţinut timp de 24 ore fără mâncare şi trataţi foarte rău de către dl. locot.[enent,] comand.[antul] acelei companii, înjurându-i cu tot felul de cuvinte triviale, nedându-le nici adăpost, atât jandarmilor, cât şi familiei, fiind puşi sub paza sold.[aţilor]. După 24 ore au fost conduşi sub escortă şi predaţi Legiunii jand[armi] Dorohoi.“

Basarabia. Iunie 1940