Avanpremieră editorială

ODISEEA BUCOVINENILOR

DRUMUL

După cum aţi aflat din numărul anterior, lucrarea Golgota românească. Mărturiile bucovinenilor deportaţi în Siberia, culese de Dumitru Covalciuc, în curs de apariţie la Editura Curtea Veche (ediţie şi note de autoarea acestor rânduri) rememorează episoade tragice dintr-o perioadă tulbure a istoriei contemporane, respectiv deportarea românilor basarabeni şi bucovineni la 13 iunie 1941, efectuată de puterea sovietică.

Liliana COROBCA

● Vagoane cu oameni ca peştii în conserve, sleiţi de foame şi sete ● Cei morţi erau aruncaţi din tren ● Apa de băut? Stropi de ploaie, adunaţi în gamele ● Naştere sub privirile tuturor ● Bebeluşi urlând de foame sau pierind în faţa părinţilor distruşi ● În bordeie de pământ şi barăci, cu ploşniţele colcăind ● Kazahi, uzbeci, tătari, poloni, români, nemţi de pe Volga, ceceni – exterminaţi ● Împuşcat fără avertisment, pentru că a depăşit zona interzisă ca să culeagă poame

În amintirile lor despre deportarea în Siberia şi Kazahstan, supravieţuitorii intervievaţi au acordat o importanţă deosebită drumului, un calvar. Timpul călătoriei a diferit, în funcţie de direcţie: cei deportaţi în Kazahstan au mers două-trei săptămâni, în timp ce ceilalţi, dirijaţi spre Siberia (Republica Komi) – aproape două luni. Condiţiile inumane, foamea, lipsa aerului au făcut ravagii mai ales între copii şi bătrâni, subţiindu-le simţitor rândurile.

„Şase săptămâni a durat drumul nostru spre necunoscut. Câte două-trei zile trenul tras pe linie moartă staţiona şi noi nu ştiam că începuse războiul şi că administraţia sovietică fusese izgonită“ (Ştefania Samoilă).

„Şi acum îmi amintesc cu groază de acea dimineaţă năpăstuitoare, când soldaţii ne-au înconjurat casa, ne-au deşteptat din somn şi ne-au dus la gara din Jucica fără a ne lăsa să luăm ceva cu noi. Ne-au urcat în vagoane de marfă şi câteva săptămâni am stat ca peştii în cutiile de conserve, răbdând de foame şi sete. Morţii erau aruncaţi din tren pe unde se nimerea. Ne-au coborât tocmai la capătul lumii, într-un cătun cu 15 căsuţe“ (Luceria Antonescu).

„Ne-au băgat în vagoane ca pe nişte animale. După ce ne-au împins cu paturile armelor, uşile au fost încuiate şi legate cu sârmă. Nu ştiu câţi am nimerit în vagon, dar eram tare mulţi, că nu ne ajungea aerul şi ne sufocam. În vagon eram aşezaţi pe paturi de scânduri suprapuse. În condiţii cu totul neomeneşti, am călătorit timp de trei săptămâni. O dată pe zi ni se dădea mâncare – o bucăţică de pâine neagră şi câteva linguri de lichid puturos, căruia i se zicea «borş». Apa de băut o strângeam în gamele, pe care le scoteam afară prin fereastra zăbrelită, atunci când ploua.

Când, în cele din urmă, trenul s-a oprit şi s-a dat comanda să coborâm din vagoane, oamenii parcă nu erau oameni, ci nişte schelete care abia se mai ţineau pe picioare. Ca să nu cadă, se sprijineau unii de alţii. Imediat ni s-a spus unde ne aflam – în ţinutul siberian Krasnoiarsk, pe ţărmul râului Enisei. Am fost lăsaţi acolo, timp de două săptămâni, sub cerul liber. La două-trei zile primeam «mâncarea» – o bucăţică de pâine şi un polonic de apă fiartă, în care pluteau câteva scrijele de varză“ (Ilie Pauliuc).

„Câţi eram nu ştiu, dar vagonul era ticsit de lume; avea o singură ferestruică şi aceea era zăbrelită. Pe uşă atârna un lacăt foarte mare şi trei zile nimeni n-a deschis uşa să vadă ce se întâmplă înăuntru. Bucata cea de mămăligă pe care a pus-o mama în traistă, când am fost scoşi din casă, demult se terminase, iar apă nu primisem niciun strop. Era ceva de groază: 70-80 de oameni flămânzi şi însetaţi respirau un aer greu, încărcat de mirosuri neplăcute. În vagon nu era nici urmă de WC. Într-un colţ era făcută o gaură în duşumea, dar tinerii se ruşinau să se folosească de ea. Din cauză că i-a fost ruşine când a avut nevoie să se uşureze, o fetişoară de la noi din sat a murit. În gara unde blestematul de tren s-a oprit, fetişoara a fost scoasă din vagon şi aruncată cine ştie unde. Mama ei îşi smulgea părul din cap şi răcnea de se zguduia vagonul. Asta i-a grăbit bietei femei sfârşitul...“ (Teofil Iaţeniuc).

„Primele două-trei zile am mai avut ce pune în gură, iar, pe urmă, timp de vreo trei săptămâni, am îndurat o foame chinuitoare. Eu trebuia să-mi alăptez fetiţa, însă lapte nu mai aveam şi de aceea tot timpul cât am «călătorit» în acel blestemat de tren, biata mea copiliţă a plâns într-una şi zi, şi noapte. Acei cu care împărţeam necazul, înţelegând situaţia în care m-am pomenit, încercau să mă ajute: o luau, pe rând, pe braţe, o legănau, dar cu aceasta nu alungau foamea de la Zamfiruca mea. Ea plângea mereu. Peste o săptămână Zamfiruca s-a îmbolnăvit. Mă uitam la dânsa şi mi se rupea inima de jale, când vedeam cum se topea ca o lumânare de ceară. Avea febră şi nu găseam o picătură de apă să-i ud buzişoarele crăpate. Le udam cu lacrimile mele, pe care le strângeam într-o batistuţă, lipindu-i-o apoi la buze, ca să-i potolesc arsura. Zi şi noapte mă rugam la Dumnezeu ca să-i lungească viaţa. Şi Dumnezeu mi-a auzit ruga. I s-a făcut milă de acel copil nevinovat şi mi l-a lăsat în viaţă. Nu aveam unde usca scutecele fetiţei, de aceea le înveleam pe corpul meu şi aşa le uscam puţin“ (Aglaia Mihoreanu).

„Undeva prin Rusia, de-a dreptul în vagon, fără moaşă, a născut horeceanca Ioana Tcaciuc. În vagon se mai aflau încă 44 de persoane – femei, copii şi bărbaţi de diferite vârste. La o comandă a cuiva, toţi şi-au slobozit privirile, ca să nu vadă ce nu trebuia văzut. Ioana ţipa, iar noi, ruşinaţi, priveam în podea şi ne ţineam urechile, de parcă eram vinovaţi de ceea ce se întâmpla în vagon...

După o lună de drum, trenul s-a oprit la o margine a ţinutului siberian Krasnoiarsk. Am fost scoşi din vagoane şi mânaţi pe un câmp deschis, pe care se aflau sute şi sute de români din nordul Bucovinei, precum şi mii de poloni. Ne-au învârtit acolo pe loc vreo cinci zile şi păduchii ne pocneau sub picioare. Ioana Tcaciuc a dat de un preot catolic şi, deşi era ortodoxă, l-a rugat să-i boteze băieţelul născut în trenul deportaţilor. Acel băieţel însă avea să-şi dea suflarea peste o jumătate de an. Eram nevoiţi să aşteptăm un vapor, care întârzia din cauză că pe Enisei pluteau sloiuri uriaşe de gheaţă. Vaporul totuşi a sosit şi cu el am mai călătorit vreo câteva sute de kilometri. După o zi şi o noapte am fost debarcaţi în taiga. Într-o poiană se aflau două barăci şi un club. Nouă familii am fost cazate în acel club părăsit, iar vreo cinci-şase au fost mânate ceva mai departe. Deşi era luna iunie, gerul siberian încă nu slăbise. Dârdâiam de frig, geamurile la club erau sparte şi vântul năvălea fără nicio oprelişte“ (Gheorghe T. Florea).

„Când ne-am pomenit hăt departe, în locuri pustii, ne-au dat şi nouă voie să ieşim puţin la aer. Văzându-se sloboziţi sub cerul liber, oamenii nu mai puteau de bucurie: rupeau frunze, smocuri de iarbă, buruieni şi le aduceau în vagonul ce nu-l mai puteau suferi. Din trei în trei zile ne dădeau câte o bucăţică de pâine neagră ca tăciunele şi acră ca oţetul. Aşteptam şi cele câteva linguri de ciorbă. Le înghiţeam în grabă mare, de parcă cineva ne-ar fi pândit de prin unghere ca să ne ia «tainul».

În trei săptămâni am ajuns la capătul lumii. Mai târziu ne-am dat seama că acesta pentru noi nu era capătul, ci sfârşitul lumii. Am coborât din tren la Aktiubinsk, în Kazahstanul de Nord. Ne aşteptau oameni cu căruţe. Şi căruţele erau câtă frunză şi iarbă, căci din eşalon au coborât mii de bucovineni... Familia noastră a nimerit în satul Kiţalkai, raionul Novorossiisk. Satul era populat în temei de ucraineni rusificaţi. Locuiau acolo şi câteva familii de kazahi, uzbeci şi tătari. Au mai fost aduşi în părţile acelea şi poloni din Ucraina Apuseană. În cele din urmă, tot acolo au nimerit şi mulţi români bucovineni. În toamna aceluiaşi an au mai fost mânaţi în stepele kazahe nemţii de pe Volga, iar în 1944, în exilul kazah, au fost aduşi şi mii de ceceni“ (Floarea Dugan).

„La o lună încheiată, când s-a oprit trenul într-o gară, a cărei denumire n-o mai ţin minte, ni s-a ordonat să părăsim vagoanele. Ne ţineam unii de alţii ca orbii, căci altfel cădeam, fiind cu totul sleiţi de puteri. Aşa am ajuns în Munţii Ural, în oraşul Sverdlovsk. Acolo ne-au dat câte-o bucăţică de pâine şi ne-au mânat pe jos încă trei zile, până în creierii unei păduri întunecoase. Eram o mie de oameni şi mai mult de jumătate erau români de prin părţile noastre. Acolo unde am fost opriţi nu era nici urmă de aşezare omenească. Am săpat câteva bordeie în pământ şi am locuit în ele, până ce ne-am construit singuri câteva barăci, unde ne mâncau ploşniţele şi păduchii.

Până la locul unde lucram, mergeam pe jos câţiva kilometri, iar, odată ajunşi, nu aveam voie să ieşim din zonă. Nu pot uita un caz, când unul de-ai noştri a făcut un pas în afara zonei ca să culeagă câteva pomuşoare şi a fost împuşcat fără avertisment“ (Ioniţă Posteucă).

La nici două săptămâni de la tragicele evenimente, la 22 iunie 1941, armata română intra pe teritoriul Bucovinei, găsind satele pustii şi părăsite. Mii de oameni erau porniţi pe un drum fără întoarcere. Pentru mulţi, acea călătorie a fost şi ultima; pentru cei care au supravieţuit, a reprezentat o etapă, o probă, şi nici pe departe cea mai grea!

Iunie 1941. Mulţimea pe străzile Bucureştilor

cere eliberarea Cernăuţilor şi Chişinăului

Naşterea unui copil în vagonul deportaţilor,

desen dintr-o scrisoare trimisă acasă

Basarabence deportate în Siberia, în anii ’50