Dinamica istorică naţională din ultimii 300 de ani include permanenţe asupra cărora istoricii s-au aplecat prea puţin. Să ne oprim la două dintre ele. Prima se referă la faptul că, înconjuraţi fiind de trei mari imperii în Evul Mediu şi apoi în era modernă

, până la Primul Război Mondial, elita politică românească a avut de făcut periodic faţă unor opţiuni decisive în chestiuni de supravieţuire naţională. Astfel de opţiuni n-au fost lipsite de frământări interne şi de fragmentarea elitelor politice în „partide“, numite îndeobşte după imperiul către care se îndreptau speranţele într-un sprijin: otomană, rusă, habsburgică. Unele dintre aceste „partide“ ale elitei politice naţionale au dispărut definitiv din viaţa politică odată cu părăsirea scenei istorice de către imperiile în cauză (cea habsburgică şi cea otomană).

S-a menţinut până astăzi, ca expresie a continuităţii de influenţă asupra destinelor naţionale, „partida“ rusă. Cea de a doua constantă istorică are în vedere faptul că, de la începutul secolului al XVII-lea, de când Rusia (imperiul ţarist, apoi sovieto-bolşevic) a început înaintarea către Constantinopol, de-a lungul ţărmurilor nordice şi vestice ale Mării Negre, elita politică românească a trebuit să „răspundă“ acestui challenge (provocare) masiv şi permanent. Iar acest „răspuns“ a inclus mereu coagularea unei „partide“ ruse în sânul elitei politice româneşti, care fără a fi neapărat „vândută“ patronului, evalua maximizarea şanselor naţionale în funcţie de asocierea la liniile politice principale ale Rusiei (ţariste sau sovietice). O necesară distincţie se cuvine făcută atunci când luăm în discuţie „partidele“ imperiale. Ele reprezentau, în principal, o orientare de politică externă şi, mai puţin sau deloc, cu deosebire până la bolşevizarea Rusiei, o opţiune de construcţie internă. Ceea ce s-a observat deja în istoriografia noastră este faptul că în spaţiul extracarpatic – Moldova şi Muntenia, apoi Regatul Vechi – a existat o puternică fragmentare în ansamblul elitei naţionale în „partide“, în timp ce în Transilvania elita naţională a fost concentrată în bloc pe problematica internă.

Explicaţia rezidă în faptul că cele două principate extracarpatice, chiar aflate nominal sub stăpânire străină, aveau o anumită libertate de politică externă, acordată de statutul de autonomie faţă de Poartă. În schimb, Transilvania, aşa cum arăta academicianul Gheorghe Platon, „preia moştenirea secolului al XVII-lea a Principatelor, dezvoltând problematica vechimii, latinităţii şi continuităţii românilor şi ridicând-o la rangul de ideologie naţională. Transilvania devine laboratorul unde se făureşte conştiinţa naţională [...]“. Afirmarea unei partide imperiale atrage după sine şi contrareacţia. Ea este manifestată atât prin întărirea partidelor imperiale opuse, cât şi prin dezvoltarea unui puternic curent contrar în opinia publică.

Nu mai departe decât acum câteva luni, de pildă, la 15 mai 2007, se puteau auzi de la tribuna Parlamentului român, ca expresie a refuzului influenţei ruse în politica românească, după jumătate de secol de comunism de tip sovietic, următoarele cuvinte: „Apelul la rusofobie încearcă să atingă o coardă sensibilă a memoriei colective a poporului român […]“. Iar un cunoscut eseist încerca în 2005 să descifreze resorturile comunismului naţional din timpul lui Ceauşescu astfel: „O veche şi sănătoasă rusofobie politică, care ne făcuse în trecut prudenţi faţă de manevrele slavofile şi panortodoxe, era acum mobilizată pentru a ne aservi ocupantului intern: comuniştilor naţionali. Manevra, constatam în 1985, fusese încununată de succes. Dintr-un serviciu adus ţării, patriotismul românesc devenise un alibi, chemat să cauţioneze un regim criminal şi josnic, cel comunist. Succesul regimului era dublu: el reuşise nu doar ca românii să nu se revolte, dar îi adusese în situaţia de a crede că nu o fac din motive înalt patriotice“.