Am 83 de ani şi din pragul apusului privesc în urmă la anii zbuciumaţi ai vieţii mele. M-am născut în Basarabia, comuna Sângerei, judeţul Bălţi. Fiică de ţărani, am avut ocazia să cunosc bine viaţa de la ţară.

Acolo am petrecut cele mai fericite momente din viaţa mea. Copilăria, adolescenţa şi tinereţea s-au suprapus cu perioada 1918-1940, adică atunci când Basarabia era acasă, în sânul României. Mulţi tineri din Basarabia, printre care şi eu, au învăţat în licee, şcoli normale şi de meserii din Ţară.

S-a născut astfel o generaţie de intelectuali bine instruiţi, dar aproape toţi am căzut pradă represiunilor bolşevice. Basarabia ocupată în 1940 a fost decapitată prin arestări şi deportări în masă, prin acte de o violenţă nemaipomenită. Pentru familia mea, abia înfiripată, au început anii de calvar. Cu groază îmi amintesc acum de acea perioadă. Sovieticii au pregătit cotropirea din timp. La noi în sat erau mulţi diversionişi plătiţi de ruşi, care dădeau foc grâului strâns, pentru a trezi nemulţumirea populaţiei, iar în paralel duceau o propagandă intensă, cum că în Rusia viaţa este frumoasă. Se răspândea şi literatură subversivă. În ziua de 28 iunie 1940, Radio Bucureşti a anunţat cedarea Basarabiei în urma ultimatului dat de U.R.S.S. A fost un şoc. Te uitai în jur şi parcă totul se schimbase. Domnea o atmosferă de incertitudine şi apăsare. Unii locuitori au fugit peste Prut, s-au retras şi autorităţile române. Pe drum, deseori refugiaţii erau atacaţi de bande formate din provocatori ruşi. De la bun început, noul regim şi-a arătat cruzimea.

A declanşat vânătoarea de oameni. După cotropire, am mai lucrat un an de zile în învăţământ, ca şi ceilalţi învăţători. Toate manualele româneşti au fost arse. Noi a trebuit să învăţăm alfabetul rusesc, toate cărţile au fost traduse din limba rusă şi a fost adoptat sistemul de învăţământ sovietic. În manuale erau multe neadevăruri, limba era stâlcită, textele erau încărcate cu conţinut ideologic. Limba noastră devenise „moldovenească“. O simplă aluzie la limba română te putea costa locul de muncă, în cel mai bun caz. În şcoală se învăţa istoria Rusiei, istoria U.R.S.S. şi istoria Republicii Sovietice Moldoveneşti. Adevărata istorie a românilor a fost interzisă. Astăzi mulţi nu-şi cunosc trecutul. Pentru noi, intelectualii, toate acestea erau străine şi nu le puteam accepta. Fuseserăm educaţi şi învăţaţi să ducem lumina şi adevărul în rândul poporului. Puterea sovietică pregătea deportarea intelectualilor şi a ţăranilor gospodari din Basarabia. Rusia avea o experienţă bogată în problema deportărilor, rămânea să o aplice şi asupra noastră. La vreo trei săptămâni după instalarea noului regim, prin iulie 1940, a fost arestat Vasile Gafencu, vecin cu noi, membru în Sfatul Ţării din 1918.

El a fost luat într-o maşină sub o escortă de soldaţi. Eram în curte şi Gafencu ne-a făcut cu mâna un semn de adio. Restul familiei lui a fost pusă pe lista de deportare din 1941. A avut noroc că a început războiul. În 1944 au fugit în România. Dar gheara sovietică i-a ajuns şi acolo; băiatul lor, Valentin, a murit în închisoare în România.

Soţul meu, Constantin Chele, era originar din com. Buhalniţa, jud. Neamţ. După absolvirea Şcolii Comerciale din Piatra-Neamţ, a primit loc de muncă în com. Sângerei, Basarabia. În 1937, noi am întemeiat un cămin. După ocupaţia sovietică din 1940, dintre ai noştri s-au găsit „cozi de topor“ care ticluiau declaraţii, iar pe baza acestora se întocmeau dosare. Soţul meu, care lucrase în Sângerei ca perceptor, a fost mutat la Bălţi în calitate de controlor financiar, după ce a susţinut un examen. În iunie 1940, el a trimis toată arhiva în Ţară, dar nu a plecat, fiindcă eu urma să nasc în scurt timp. Din Bălţi a revenit în Sângerei. De câteva ori a încercat să obţină de la autorităţile sovietice permisiunea de a pleca cu familia în România, dar nu i s-a aprobat, probabil ne aflam deja pe lista neagră. Nu departe de noi, în casa lui Nică Grăjdieru, era sediul miliţiei. Am observat că în seara zilei de 12 iunie 1941, în curtea miliţiei s-au adunat mai multe căruţe. Nu ne imaginam ce poate însemna asta. Am înţeles peste câteva ore, noaptea. La orele două s-a bătut la ambele uşi ale casei, cea din faţă, la prispă, şi cea din spate, pe care o foloseam permanent. Soţul meu a deschis uşa din faţă, iar mama pe cea din dos. Atunci a intrat un grup de oameni, din cauza haosului nu mai ţin minte câţi au fost. Printre ei era unul Borisov.Rus de origine, urmărit de bolşevici, se refugiase în satul nostru şi lucra ca felcer. A acceptat colaborarea cu puterea de care fugise până atunci. Un altul dintre ei a strigat în limba rusă să ne grăbim, să nu luăm cu noi nimic, căci totul ni se va da acolo unde ne duc. Eram speriaţi şi nu ştiam ce să facem.

Mama ne-a dat 400 de ruble. Unul dintre cei veniţi, pe nume Pascaru, originar din Transilvania, s-a apropiat de mine şi-mi tot spunea încet să iau cât mai multe lucruri. El era de meserie învăţător, dar deţinea un post în Comitetul raional. A deschis dulapul şi mă îndemna să iau haine, dar eu nu l-am ascultat. Fiica noastră de 11 luni, Lidia se trezise şi se uita speriată în jur. Fratele meu mai mic, Mişa, o îmbrăca, iar ea gângurea „tpru-tpru“, ceea ce însemna „mergem la plimbare“. Bietul copil, nu avea de unde să ştie ce plimbare era pregătită pentru noi. Imediat după ce au intrat în casă, ne-au pus să ridicăm mâinile sus şi ne-au controlat de arme, ceea ce nouă ni s-a părut absurd. Soţul meu s-a pierdut şi şedea pe scaun alb ca varul, nu se putea îmbrăca. Fratele meu îl ajuta. Călăii tot strigau: „Mai repede, mai repede, nu luaţi nimic cu voi!“. Îndemnată pe furiş de Pascaru, am reuşit, totuşi, să pun câteva lucruri într-o ladă. Erau, în mare parte, hăinuţe de-ale fetei. Părinţii plângeau. Cel mai nemilos a fost Borisov. Astfel, în grabă, am fost goniţi din casă şi, sub escorta baionetelor, duşi la căruţa care aştepta în drum. Apoi ne-au transportat până la capătul satului, unde am fost îmbarcaţi într-o maşină.