Relaţiile româno-sovietice. 1934-1940

Ediţia în limba română a celui de-al doilea volum din culegerea de documente privind Relaţiile româno-sovietice, anii 1935-1941, publicată sub egida Ministerelor Afacerilor Externe ale României şi Federaţiei Ruse, se află sub tipar, urmând să apară în această toamnă la prestigioasa Editură Enciclopedică.
Echipa română care a îngrijit noul volum a fost alcătuită din M.R. Ungureanu, I. Bistreanu, D. Preda, V. Văratic – responsabil al ediţiei - şi Daniela Bleoancă.
Culegerea cuprinde de această dată 266 documente, în marea lor majoritatea inedite, din intervalul 3 ianuarie 1935 – 1 august 1941, atât din Arhivele MAE, cât şi din cele ruse. Un scurt studiu introductiv, ca şi bogate note referitoare la date, instituţii, evenimente şi personalităţi din epocă vor permite o corectă evaluare a contextului istoric premergător celui de-al doilea război mondial şi din anii neutralităţii României. O notă asupra ediţiei, un indice de nume şi o ilustraţie diversă vor completa ediţia.

În luna mai a anului 1934, ministrul de Externe Nicolae Titulescu a fost invitat de comisarul poporului pentru Afaceri Străine Maksim Litvinov pe Coasta de Azur, pentru a începe tratativele preliminare privind stabilirea legăturilor diplomatice dintre România şi U.R.S.S.. Cei doi au convenit asupra unui acord de principiu. La 9 iunie, Titulescu a efectuat la Geneva un schimb de scrisori cu Litvinov şi un schimb de note diplomatice, în care se sublinia că România şi U.R.S.S. îşi garantau reciproc respectarea suveranităţii şi îşi asigurau abţinerea de la orice fel de imixtiune în treburile interne ale celeilalte.
Mai târziu, într-un raport adresat regelui Carol II, Nicolae Titulescu explica şi modul în care fusese soluţionată în cursul tratativelor de pe Coasta de Azur problema Basarabiei. „«Este o chestiune pe care nu mai trebuie s-o ridicaţi, având în vedere semnarea Convenţiei de neagresiune care defineşte teritoriul fiecăruia dintre semnatari ca fiind teritoriu ce există în prezent sub autoritatea fiecăruia dintre ei», mi-a spus Litvinov. Am împins investigaţiile până la a-l întreba: «Dar ce voi face dacă ministrul Sovietelor intră în cabinetul meu pentru o discuţie paşnică referitoare la restituirea Basarabiei?». «Îl veţi da afară, pur şi simplu», a răspuns Litvinov [...] Litvinov a acceptat să recunoască deplina şi întreaga suveranitate a României cu care trata, adică a României care poseda Basarabia.“
La 3 decembrie 1934 a sosit la Bucureşti şeful misiunii diplomatice sovietice, ministrul Ostrovski. Peste trei zile, ministrul român Edmond Ciuntu pleca spre Moscova.
Începutul relaţiilor diplomatice româno-sovietice a fost marcat de câteva gesturi menite să contribuie la destindere. „În ce priveşte arhivele evacuate la Moscova [în timpul primului război mondial] – se spunea într-o telegramă expediată de Savel Rădulescu, subsecretar de stat în Ministerul Afacerilor Străine, către Legaţia noastră din Moscova, la 16 februarie 1935 –, ministrul Sovietelor mi-a declarat oficial că Guvernul său ne restituie lăzile ce se găsesc azi în posesiunea lor.“ La rândul său, guvernul român permitea introducerea în România a ziarelor Journal de Moscou şi Izvestia.
Odată cu lăzile cu arhivă, au fost returnate şi plăcile funerare de pe mormintele lui Dimitrie Cantemir şi ale membrilor familiei sale, morţi în exil în Rusia. La 10 iulie 1935, Ostrovski trimitea la Moscova un raport în care arăta: „Temându-se ca nu cumva reacţiile în urma deschiderii lăzilor să aducă în stare de confuzie opinia publică academică română (iar Titulescu se bucură în aceste cercuri de o autoritate absolută, chiar şi în faţa lui Iorga, în măsura în care cineva se poate bucura de autoritate, în afară de însuşi Iorga), Titulescu a apelat la următoarea stratagemă: el l-a convins pe rege că aducerea în ţară a rămăşiţelor pământeşti ale lui Cantemir reprezintă un eveniment de importanţă naţională pentru statalitatea şi cultura românească. […] De aceea, primirea rămăşiţelor pământeşti trebuie să se bucure de ceremonialul funerar destinat suveranilor. Satisfăcut atunci când poate să ameţească masele cu vreo ceremonie, regele a acceptat imediat. [...]
Temerile lui Titulescu în legătură cu arhivele s-au confirmat: în primele câteva sute de lăzi s-au găsit bancnote româneşti tipărite în 1917 la Moscova, registrele contabile ale unor bănci, ştate de serviciu ale funcţionarilor Ministerului Agriculturii şi mai nici un document. Prezentă la deschiderea lăzilor, presa apropiată lui Titulescu a fost înmărmurită. [...] Titulescu i-a invitat la el pe liderii anti- sau semi-anti-guvernamentali şi le-a explicat semnificaţia politică a transmiterii arhivelor ca simbol al prieteniei; eu am vorbit separat cu redactorii ziarelor amintite mai sus, le-am explicat că noi am predat ceea ce am primit sub denumirea de «arhive de stat», iar acum nu-şi mai amintesc de arhive. După două-trei articole de acest gen, «arhivele» au dispărut complet din paginile presei, ca şi cum această chestiune n-ar fi existat niciodată.“
La numai un an de zile după reluarea relaţiilor, au apărut fricţiunile, provocate de dorinţa lui Titulescu de a obţine încheierea unui pact între cele două ţări. „Desigur – scria Litvinov, la 29 iunie 1935 –, Titulescu ştie că nu intenţionăm să acordăm României asistenţă împotriva Ungariei şi, cu atât mai mult, să recunoaştem aşa, din senin, apartenenţa Basarabiei la România.“
În noiembrie, Titulescu se plângea lui Ostrovski că refuzul sovietic i-a şubrezit poziţia în cadrul guvernului. Ministrul de Externe român era dispus să renunţe la o recunoaştere formală a unirii Basarabiei. „Imediat – scria Ostrovski la Moscova –, el a adăugat că, pentru precizarea noţiunii de «teritoriu aflat sub suveranitatea de fapt», s-ar putea să se «indice frontierele de fapt, Nistru – la Răsărit, Tisa – la Apus» etc. Aceeaşi Mărie cu altă pălărie. [...] Odată cu aceasta, am impresia că el se pregăteşte să modereze avântul politicii sale pro-sovietice. Polonezii consideră eşuarea convorbirilor pe marginea pactului o victorie a lor şi, treptat, încep să pregătească concilierea lor cu Titulescu.“ Relaţiile cu Polonia se răciseră în urma instalării colonelului Beck ca ministru de Externe al acestei ţări (Magazin istoric, nr. 2/2001). Trebuie reţinută permanenta preocupare a Moscovei, care considera Polonia un inamic, de a rupe, pe cât posibil, România din alianţa cu această ţară.