Opinii, controverse
Mulţi istorici români întorşi din Federaţia Rusă povestesc că librăriile din Moscova şi Sankt-Petersburg abundă în cărţi tratând personalitatea lui I.V. Stalin. Se încearcă o reabilitare?

Academicianul Florin Constantiniu a semnalat deja în revista Document această lucrare. Ele se adresează deopotrivă specialiştilor în Al Doilea Război Mondial şi marelui public, autorul (adesea invitat la emisiunea Preţul victoriei de la postul de radio de mare audienţă Eho Moskvî) afirmând că şi-a propus să scrie adevărul, pentru că în a doua jumătate a veacului trecut aşa ceva nu a fost posibil. „Denumirea lucrării lui Meltiuhov [este vorba despre cea mai recentă, Marşul eliberator...] nu este întâmplătoare, deoarece în mod evident cartea este destinată unui public-ţintă. Conform sondajelor de opinie, 50% dintre cetăţenii Rusiei apreciază drept pozitiv rolul lui Stalin în istoria ţării. În această jumătate se înscrie şi autorul, ceea ce conferă o marcă negativă cărţii“. Textul citat aparţine lui Aleksandr Gogun, un alt istoric rus, din Sankt-Petersburg (Meltiuhov este moscovit) şi care acum locuieşte la Berlin. Domnia sa a trimis redacţiei Magazin istoric consideraţiile proprii asupra ultimei cărţi a colegului său. Le publicăm, într-o formă prescurtată. Aleksandr Gogun este un istoric puternic controversat, specializat în istoria celui de Al Doilea Război Mondial şi a Holocaustului. Este autor al volumelor Între Hitler şi Stalin. Insurgenţii ucraineni şi PR [relaţii publice] negru al lui Adolf Hitler. Documente şi materiale. U.R.S.S. în oglinda propagandei naziste, ambele apărute în 2004 şi având 416 pagini fiecare. Istoriografia rusă l-a calificat drept un demolator de mituri. Scandal a stârnit mai ales prima lucrare, care ne revelează un autor apărător al naţionaliştilor ucraineni. Gogun încearcă să contrazică afirmaţiile istoriografiei sovietice că naţionaliştii ucraineni au fost iudeofobi, că poliţiştii lor au participat la Holocaust şi au organizat pogromuri. (În octombrie 2006 preşedintele Ucrainei, Viktor Iuşcenko, a recunoscut printr-un decret Organizaţia Naţionaliştilor Ucraineni, O.U.N.).

Gogun afirmă că ei au luptat atât contra ocupantului hitlerist, cât şi contra celui sovietic. Volumul se bazează pe documente de arhivă, interviuri cu participanţi la război, memorii. SUB O NOUĂ COPERTĂ ALEKSANDR GOGUN „În faţa istoriografiei ruse contemporane – scrie Meltiuhov – stă sarcina studierii exhaustive a drumului parcurs de U.R.S.S. de la paria comunităţii internaţionale la a doua superputere mondială. Ceea ce presupune, pe de o parte, să dăm ceea ce li se cuvine înaintaşilor, cu a căror sudoare şi cu al căror sânge a fost stropit tot acest parcurs, pe de alta, să oferim societăţii actuale din Rusia unele repere pentru viitor.“ De asemenea, autorul afirmă: „trebuie să încercăm să aruncăm o privire nepartizană asupra relaţiilor sovieto-române în dinamica lor.“ „[...] În istoriografia românească există un consens obligatoriu în ce priveşte problemele relaţiilor României cu Imperiul Rus şi U.R.S.S [....] De regulă [...] autorii români falsifică în fel şi chip evenimentele istorice reale“. După o asemenea informaţie îndrăzneaţă, te poţi aştepta să găseşti în lucrare o analiză detaliată a eşafodajelor istoriografice care domină ştiinţa oficială românească (şi moldovenească). Dar din cele 1128 trimiteri, sunt numai 15 (cincisprezece) la literatura în limba română. În lucrare se folosesc trei monografii în limba română, dintre care una apărută la New York, în 1988. Se creează impresia că Meltiuhov, având o slabă reprezentare asupra cercetărilor întreprinse de colegii români, a vrut să-i discrediteze, pur şi simplu. Meltiuhov nu a cercetat arhivele din România şi Moldova. Mai mult, în analiza evenimentelor din anii 1917-1920 nu s-au folosit materiale extrem de accesibile la Moscova, îndeosebi amintirile ofiţerilor armatelor albe şi ai trupelor Republicii Populare Ucrainene, lucrările despre evenimentele Războiului civil, publicate între 1991-2005 în limba ucraineană. Baza de izvoare pentru o analiză temeinică şi obiectivă a problemei în discuţie este insuficientă. Cea mai mare parte a notelor trimite la cărţi apărute în perioada sovietică. De altfel, informaţia din ele este preluată necritic. Aşa că lucrarea nu reprezintă o cercetare, ci o aglomerare de falsificări sovietice prăfuite, sub o nouă copertă.

Nu există nici analiza ideologiei politicii externe a ambelor părţi, a cercurilor lor conducătoare, de aceea concluzia cărţii este total neîntemeiată. „Întrucât ideea «misiunii defensive» a României se naşte în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, este mai mult decât evident că spre alianţa cu Germania [împotriva U.R.S.S.] au împins-o aceste tendinţe agresive şi nicidecum rezolvarea problemei Basarabiei, în vara lui 1940.“ Făcând istoricul combinaţiilor diplomatice franco-române şi anglo-române din anii 1920-1930, Meltiuhov nu şi-a pus deloc întrebarea în ce măsură a fost influenţată decizia lui Hitler de a ataca U.R.S.S. de cotropirea de către Stalin a Basarabiei, în vara lui 1940. Totuşi, trebuie arătat că în monografie există un grăunte de date faptice interesante. În primul rând, o serie de documente demonstrează seriozitatea intenţiilor bolşevicilor de a ataca România în 1919 şi de a ajunge prin teritoriul ei în Ungaria, unde atunci se desfăşura răzmeriţa comunistă, şi de a incendia Europa, dinspre sud-est, cu focul bolşevismului. Această tentativă de a declanşa revoluţia mondială – eşuată din cauza revoltelor din unităţile Armatei Roşii şi a acţiunilor albgardiştilor – este mai puţin cunoscută decât marşul lui Tuhacevski spre şi dincolo de Vistula în anul 1920. Interesant este că Meltiuhov nu-şi ascunde regretul pentru eşuarea proiectului de constituire a colhozului şi GUlag-ului global.

Pentru Stalin „marşul eliberator din 1941-1945“ s-a terminat cu un succes parţial, deci cu o înfrângere strategică. În lucrarea lui Meltiuhov transpare una dintre cauzele în virtutea căreia comuniştilor le-a revenit doar jumătate din Europa: incompetenţa Armatei Roşii de a desfăşura acţiuni militare moderne, dezorganizarea imensei maşini de război blindate sovietice. Cel mai elocvent exemplu: pe timpul „Campaniei din Basarabia“ s-a executat total neprofesionist o operaţie de desant aerian. Aşa cum menţiona raportul şefului Direcţiei pregătire de luptă a Armatei Roşii, general-locotenent V. Kurdiumov, înaintat comisarului poporului pentru Apărare al U.R.S.S: „Nu a existat nici o pregătire a operaţiei. Desantarea de la 29 iunie [1940] a Brigăzii 204 s-a executat cu o întârziere de o oră şi 30 minute... Transportul pe calea aerului s-a desfăşurat ca în condiţii de pace – fără acoperire din partea aviaţiei de luptă şi fără o recunoaştere prealabilă a raionului desantării... Nu s-au respectat dispozitivul şi înălţimea de zbor... Brigăzile aeriene au fost desantate şi debarcate, neavând misiunile şi indicaţiile asupra caracterului acţiunilor... Statul major al frontului nu a condus deloc brigăzile...

Deficienţele enumerate au provocat eşecul operaţiei de desant aerian şi pierderi inutile în oameni şi avioane“. Conform unor date incomplete, în micile ciocniri cu trupele române şi din cauza accidentărilor, unităţile Armatei Roşii şi ale trupelor de grăniceri au pierdut între 11 iunie şi 6 iulie 1940 148 oameni: ucişi – 6, decedaţi – 26, sinucideri – 10, înecaţi – 23, răniţi – 79, mutilaţi – 4. Aceste cifre dezvăluie şi cea de-a doua cauză a înfrângerilor din anii 1941-1942: starea „moral-politică“ extrem de slabă a trupelor. Observăm că sinuciderile şi automutilările au fost de două ori mai numeroase pe timpul „marşului eliberator“ decât pierderile suferite în ciocnirile cu trupele inamicului.