De o sută şi doisprezece ani, orice român a considerat şi consideră Basarabia ca pe pământ românesc, ocupată odinioară cu forţa de Rusia. Plebiscit? Dar oare în anul de jale 1812, când Rusia a smuls Basarabia de la sânul Moldovei, fost-a vorba de un plebiscit?

Fost-a întrebată vreodată mai târziu poporaţiunea care este voinţa ei, fie în ce priveşte ţara căreia doreşte să-i fie alipită, fie în oricare altă privinţă asupra organizării administraţiei, învăţământului sau justiţiei pur ruseşti ce s-a introdus? Fost-a întrebată atunci când i-a desfiinţat autonomia în 1818, printr-un simplu ucaz imperial, ori fost-a întrebată poporaţiunea atunci când guvernele ţariste au hotărât să împânzească acest vechi pământ românesc cu sute de mii de colonişti germani, ruşi, ucraineni, bulgari, francezi şi găgăuzi, în loc de a împroprietări poporaţiunea românească autohtonă? Şi fost-a întrebată atunci când sudul Basarabiei a fost retrocedat Moldovei, ori atunci când el din nou a fost răpit Ţării Româneşti la 1878? Niciodată în cei 106 de stăpânire Rusia nu a aplicat Basarabiei regimul plebiscitar sau măcar al autonomiei democratice.
Cu cnutul, cu nagaica şi prin ucazuri ea a exercitat o stare de fapt pe care acuma o invoacă tot împotriva noastră şi a aspiraţiilor legitime româneşti. În toată istoria ei Basarabia nu a putut să-şi manifeste voinţa ei liberă decât o singură dată, în anul 1918, şi reprezentanţa ei aleasă sub imperiul revoluţiunii ruseşti, în atmosfera îmbibată de ideile marilor revoluţionari ruşi şi compusă după aceleaşi norme cu însuşi sovietul de la Petrograd, această reprezentanţă în Basarabia s-a rostit cu covârşitoare majoritate pentru alipirea de bună voie a provinciei nu la Rusia revoluţionară, ci la România, pe care bine o ştia oligarhică şi reacţionară. Se poate oare o biruinţă mai deplină şi mai strălucită a ideii naţionale româneşti într-o provincie socotită chiar de patrioţii români ca amorţită şi aproape pierdută sufleteşte?
Se poate oare o izbucnire mai impetuoasă a cunoştinţii de neam, care cu o viziune fulgerător de clară vede deasupra tuturor antagonismelor interne de clasă ideea permanentă şi vecinică de naţiune şi se îndreaptă numai în virtutea misteriosului magnetism al afinităţii de rasă spre acei cu care este predestinat să formeze un organism viu şi unitar? Chiar dacă niciodată Basarabia nu ar fi fost a României sau a Moldovei, acest singur fapt ar fi fost de-ajuns să dovedească complet şi definitiv care este voinţa şi sufletul ei naţional. Cu tot stratul gros de străinism pe care Rusia l-a aşezat asupra poporului basarabean, a fost de-ajuns o singură clipă de atingere cu regimul de libertate naţională pentru ca ea să-şi regăsească fiinţa şi destinul ei şi pentru ca toată suprastructura artificială de rusism să se năruiască, fără să lase decât o amintire din ce în ce mai palidă şi mai vagă. Nu, Basarabia este a noastră. Nimic nu o va putea înstrăina de noi şi de aspiraţiile ţării, nici ademenirea bolşevică, nici despotismul bucureştean. Cu toată propaganda intensivă antiromânească a jandarmului şi perceptorului român, ca şi a guvernatorului din Chişinău, avem convingerea nestrămutată că ideea românească şi-a făcut şi-şi face cale tot mai mult în sufletul ţăranului din Basarabia.
Nu se poate, este absolut cu neputinţă ca şcoala românească, justiţia şi administraţia în limba română să nu-şi facă efectul încet şi pe nesimţite în mintea ţăranului de peste Prut [...] Toată politica externă a României în vecii vecilor [va fi] pătrunsă de ideea unirii imuabilă a Basarabiei cu mama ei România.
Niciodată şi cu nici un preţ nu vom putea renunţa la idealul unităţii româneşti.

(România, 16 martie 1924; fragmente; Gh. Popp a fost un cunoscut lider al P.N.Ţ.)