forex trading logo
Română (România)English (United Kingdom)


Perioade Istorici Carti Forum

Autentificare



Evenimente viitoare

No current events.

Evenimente trecute

Parteneri

Banner
Banner
Home
MOARTEA POETULUI ALEXEI MATEEVICI
There are no translations available.

Congresul învăţătorilor, desfăşurat la Chişinău în iunie 1917, cu participarea a 1.200 delegaţi din întreaga provincie, a fost unul dintre momentele importante ale luptei românilor basarabeni pentru reunirea lor cu patria-mamă. O emoţionantă evocare a evenimentelor petrecute în acele zile am publicat în revista Magazin istoric, nr. 6/2005, sub semnătura poetului Ion Buzdugan (1887-1967) , secretar al Sfatului Ţării din Chişinău şi redactor al Actului Unirii, proclamată la 27 martie/9 aprilie 1918. Textul care vedea lumina tiparului pentru prima dată îmi fusese dictat de autor în ultimele sale zile de viaţă, când se afla pe patul de suferinţă al Spitalului Filantropia. Retrăia cu toată fiinţa momentul de triumf al confratelui său Alexei Mateevici, care citise în faţa delegaţilor la Congres admirabiul poem Limba noastră. Ion Buzdugan mi-a dictat apoi şi această relatare despre tragica moarte a nemuritorului poet, la numai 29 de ani, pe 13 august 1917. O facem publică, după 40 de ani de la rostirea ei.

C.D. Zeletin

De la Congresul învăţătorilor şi profesorilor ţinut la Chişinău în zilele de 7-10 iunie 1917, poetul Alexei Mateevici, care îşi schimbase numele în renume, a plecat imediat la gară, grăbindu-se să ajungă la Bârlad, unde era preot al garnizoanei. Acolo, zi de zi, alerga de la o unitate la alta pentru a da soldaţilor muribunzi ultima mângâiere, îngrijirea creştină, îngrijirea morală, deoarece, prinşi sub miasmele războiului, prinseseră să moară ca muştele de una dintre cele mai groaznice epidemii – tifosul exantematic. Blândul preot şi poet nu ţinea seamă de pericolul mare pe care-l prezenta acest flagel care secera zilnic zeci şi sute de vieţi tinere. Nu se afla nici un remediu pentru teribila molimă care decima nu numai soldaţii, ci şi populaţia satelor de pe câmpia Bârladului. Preotul Mateevici, mai întâi de toate om al conştiinţei şi al datoriei, nu se odihnea nici zi, nici noapte, alergând pe roibul său de la un sat la altul, de la un cantonament la altul, într-o activitate febrilă, prevestitoare parcă şi compensatoare pentru marea linişte care avea să coboare curând peste el.

Dăduse roibului său, mai în glumă, mai în serios, numele de Pegas şi dezmierda necuvântătorul servitor nu numai cu acest nume fantastic, ci şi cu orz şi, din când în când, cu bucăţele de zahăr. Seara, ca mulţumindu-i, îl săruta, iar în miez de noapte, când trebuia să plece neapărat în vreun loc unde era chemat de urgenţă, îl săruta de asemenea, ca pe un prunc trezit din somnul adânc... Era acel fel de prietenie fraternă între om şi animal, ţesută în condiţii vrăjmaşe, care nu se întâlneşte la orice pas şi care respiră aerul zonelor înalte ale sufletului omenesc.

Îngăimase poetul pentru Pegasul său şi o poezioară, pe care o mormăia probabil într-un ritm dictat de pasul roibului, pe când străbăteau popuşoaiele răzăşiilor bârlădene:
„Murgule, murguţul meu,/ Ce-mi nechezi aşa de greu:/ Nu-ţi dau oare orzişor,/ Nu-ţi dau apă din izvor?/ Nu-ţi cing şaua cu paftale,/ Nu-ţi pun frâul cu zăbale?/ Pentru ce-mi oftezi cu jale/ De mă tulburi şi pe mine?/ – Ia, nechez şi eu stăpâne,/ Că nu te mai văd ca mâne,/ Şi eu singur că rămân,/ Fără şa, fără stăpân!.../ Iar când murgul necheza,/ Pe coamă mi-l netezea,/ Părul roib i-l săruta,/ Orz şi zahăr îi dădea,/ Şi din ochi trist lăcrăma...“
Căci se gândea poetul că într-o bună zi nu va putea scăpa din acest cimitir al morţii... Tifosul exantematic dobora mai multe vieţi omeneşti decât secerau pe front gloanţele duşmanilor...

Şi iată că nenorocirea care îl pândea dintr-un colţ de noapte îl muşcă pe furiş... Infuză germenele morţii blândului preot, poetul care cu vreo două luni în urmă repurtase la Chişinău triumful unui congres întreg pentru admirabila poezie Limba noastră, scrisă la 7 iunie 1917 şi citită congresului la 8 iunie 1917... Şi nici nu s-a încheiat luna august şi, de unde era tânăr şi plin de vigoare, iată-l acum pornit, bolnav de tifos exantematic, de la Bârlad la Chişinău... În gară îl aşteptau cei doi prieteni medici, doctorii Vasile Leahu şi Ceapă, care aduseseră cu ei şi pe profesorul universitar dr. Ion Mironescu. A fost în zadar toată îngrijirea medicală şi toată solicitudinea medicilor prietini. În câteva zile de la sosirea sa la Chişinău, nefericitul poet s-a stins. Înainte de a trece dincolo de câmpiile frâmântate cu flori şi noroaie ale acestei vieţi, ceru să i se aducă de pe frontul de la Bârlad roibul – Pegasul său –, de la care şi-a luat rămas bun în unul dintre luminişurile delirului fatal...

Cu câteva săptămâni mai înainte, fuseseră ucişi de către bandele Ohranei ţariste inginerul Hodorogea şi Simeon Murafa – cântăreţul Basarabiei –, amândoi mari patrioţi şi martiri ai neamului moldovenesc... Au fost îngropaţi în curtea Catedralei din Chişinău, plânşi de toată suflarea basarabeană. Şi iată că ţărâna de pe mormântul năpădit de flori nici nu se uscase, când li s-a alăturat delicatul poet al limbii noastre, Alexei Mateevici. Când sicriul purtat pe umeri a fost să intre în curtea Catedralei, aceasta era plină de lume ce s-a adunat să-l petreacă pe drumul fără de întoarcere pe acel pe care-l dezmiardaseră Eminescul Basarabiei. Iar după voinţa poetului, i-a fost adus la mormânt şi roibul – Pegasul său. Şi s-a întâmplat atunci adevărată minune, căci roibul, apropiindu-se de sicriu, a bătut cu copita în pământ şi a nechezat de a luat auzul lumii. Apoi s-a coborât în genunchi şi şi-a rezemat capul de lemnul sicriului şi a prins să lăcrămeze ca un om, cu nişte lacrimi mari cum nu credeam că vreo fiinţă poate să sloboadă. A stat aşa minute întregi, căci nimeni nu îndrăznea să se atingă de el şi să-l îndemne să se ridice pentru ca slujba să-şi urmeze canonul; era cum spun minune mare şi lumea plângea de două ori... Într-un târziu îndureratul animal s-a ridicat, s-a scuturat nechezând deasupra lumii împietrite, apoi a prins a se tăvăli peste pământul proaspăt risipit printre iarba sărăcuţă şi arsă de căldura lui august. Şi cu credinţa care m-a învrednicit bunul Dumnezeu a nu mi-o pierde nici atunci şi nici în aceste zile târzii, mi-am spus, în sine, înfiorat de hohotul mulţimii şi îmboldit de lacrimile ce nu mă ascultau, izvorâte parcă pentru a spăla cărările minunii care se săvârşea sub ochii tuturor:
– Mare eşti, Doamne, şi mari sunt minunile Tale! Doamne, iartă-l pe Alexei Mateevici şi primeşte-i sufletul în ceata drepţilor Tăi, lângă martirii Murafa, Hodorogea şi sfântul Mihai Eminescu!
 


Powered by Joomla!.