forex trading logo
Română (România)English (United Kingdom)


Perioade Istorici Carti Forum

Autentificare



Evenimente viitoare

No current events.

Evenimente trecute

Parteneri

Banner
Banner
Home
Constantin Rezachevici, 650 ani de statalitate a Moldovei?
There are no translations available.

Deschizând Letopiseţul de când s-a început, cu voia lui Dumnezeu, Ţara Moldovei aflăm chiar de la primul rând al acestuia că: „În anul 6867 (1359) a venit Dragoş voievod din Ţara Ungurească, din Maramureş, după un bour, la vânătoare, şi a domnit doi ani“. Atât consemnează copia de după 1507 a celei mai vechi cronici a Moldovei păstrată, alcătuită în două etape în vremea lui Ştefan cel Mare, cu date mai precise abia din vremea lui Alexandru cel Bun. Având în deschidere o simplă listă de domni din a doua jumătate a secolului al XIV-lea, începând cu Dragoş voievod, alcătuită un veac mai târziu, care, de altfel, s-a păstrat şi ca atare. Celelalte letopiseţe din veacul al XVI-lea nu fac decât să reproducă, într-o formă sau alta, însemnarea de mai sus despre Dragoş. Iar Grigore Ureche, în letopiseţul său, dinainte de 1647, a pornit tot de la aceeaşi însemnare amintită despre Dragoş, dezvoltând-o însă în legenda vânătorii bourului cu ajutorul căţelei Molda. Aceasta murind pe malul unei ape, căreia astfel i s-a zis Molda sau Moldova, „aşijderea şi ţării, dispre numele apei i-au pus numele Moldova“, ultima afirmaţie fiind chiar reală. La rândul său, Miron Costin, autorul unor lucrări din 1671, 1684 şi 1686-1691 despre originea, istoria şi limba „românilor“ (chiar aşa le zice!), pe care-i numeşte moldoveni şi munteni după cel al ţărilor lor, neuitând nici pe românii din Ardeal, dezvoltă cu talent literar legenda vânătorii zimbrului (bourii dispăruseră în vremea sa) de către „Dragoş, fiul lui Bogdan“ din „Cuha“ (Cuhea) Maramureşului. Asta după ce la 1674, trecând pe la Cuhea, în solie spre Polonia, localnicii i-au arătat „privilegii de la acel Bogdan“ (aşadar, Bogdan I, care-şi avusese reşedinţa la Cuhea), pe care-l credeau tatăl lui Dragoş! Nu au fost mai bine informaţi nici înainte de 1940, când au înălţat o troiţă la Cuhea, la numai 200 m de fosta reşedinţă a lui Bogdan I, „pentru comemorarea lui Dragoş Vodă“!

Istoria reală a începuturilor Moldovei a fost copleşită de legendă, ca şi în cazul atâtor state vechi, mai mari sau mai mici. Această legendă românească, cu elemente originale, cum sublinia Mircea Eliade, a fost pusă pe bună dreptate în legătură cu cea universală a „vânătorii rituale“ a întemeietorului de stat. Oricum, pe baza acestei legende, Dragoş „Descălecătorul“ l-a înlocuit aproape cu totul, pe nedrept, chiar şi în scrierile multor istorici, pe celălalt maramureşean, dintr-o familie adversă, Bogdan I. Căci dacă Dragoş a fost, fără îndoială, primul voievod al Moldovei, sub autoritatea regelui Ungariei, Ludovic I de Anjou, Bogdan din Cuhea e cel care a scos ţara de sub stăpânirea acestuia, fiind cel care a adus neatârnarea acesteia şi întemeietorul dinastiei Bogdăneştilor.
Dar ce au toate acestea cu 1359 ca an al întemeierii Ţării Moldovei, aşa cum îl mai consideră şi astăzi unii istorici, din ignoranţă, inerţie sau cu scopuri neştiinţifice?

Întâiul voievod al Moldovei


Şcolit într-un colegiu iezuit din Polonia, unde a studiat în limba latină, adevărat umanist, Grigore Ureche a citit în lucrările despre originea şi istoria polonilor ale lui Martin Kromer (1512-1589), tipărite după 1555 în numerose ediţii, pe care le citează sub numele de „letopiseţul leşesc“, şi apoi în cronica celor doi Bielski, Martin şi Ioachim, care l-au preluat pe Kromer şi la care se referea prin sintagma „létopiseţul streinilor“, că la 1359 în Moldova domnea un Ştefan Vodă, pe care îl confundă cu Ştefan I de la 1394-1399.
Spiritul critic îl face atunci pe Grigore Ureche să introducă în letopiseţul său un paragraf, De însemnarea anilor, puţin înţeles şi aproape ignorat de mai toţi istoricii de mai târziu, în care observă, cel dintâi, pe bună dreptate, că sub acelaşi an 1359 (6867) letopiseţul moldovenesc pe care l-a urmat vorbeşte de începutul domniei lui Dragoş vodă, în timp ce izvorul polon menţionează pe un Ştefan vodă. Este nedumerit, dar nu încearcă să combine cele două variante, precum unii istorici de astăzi, ci optează pentru cea a polonilor, fiind aceştia „oameni aşezaţi mai de demult şi cronicarii lor neavându alte trebi, ce numai vă leatul păziia şi nişte lucruri mari ca acéstea păziia şi socotiia, să nu rămână ceva neînsemnat“. După care relatează lupta dintre fiii aceluiaşi Ştefan, tot un Ştefan şi Petru, ceea ce s-a numit mai târziu bătălia din Codrii Plonini.
Face însă şi o socoteală interesantă: adună anii domniilor dinainte de începutul celei a lui Alexandru cel Bun, după cum observa şi Miron Costin, aşa cum îi ştia din letopiseţul utilizat de el, rezultând 46 ani. Numai că scăzând aceşti ani din 1399, care este data de început a domniei lui Alexandru din cel mai vechi letopiseţ anonim, aşa cum a cunoscut-o Ureche, rezultatul este anul 1353, iar nu 1359. Iar la 1353 domnea într-adevăr Dragoş. Problema este însă despre care dintre personajele cu acest nume (foarte răspândit în Maramureş) propuse de istorici de-a lungul vremii pentru rolul de „Descălecător“ este vorba.
În stadiul actual al documentării, niciunul! Dragoş din Giuleşti, tatăl lui Gyula, care nici nu corespunde perioadei, nepotul său omonim de la 1355 şi 1359, tatăl altui Gyula şi al lui Lad, sau Dragoş din Bedeu pe Tisa, al cărui fiu a fost Ladomir, iar nepoţii s-au numit Nan, Ştefan şi Luca, nu au aşadar nicio legătură cu Dragoş „Descălecătorul“, părintele lui Sas şi bunicul lui Balc, Drag, Dragomir, Ştefan şi Ioan. Iar un Dragoş dintre cei din cnezatul Câmpulungului pe Tisa sau al Sarasăului e doar o simplă ipoteză.
Nu ştim cine a fost Dragoş „Descălecătorul“, amintit doar în cronicile moldovene, împreună cu fiul său Sas. Ar putea fi un om nou ridicat de regele Ludovic I de Anjou la conducerea Moldovei ca voievod credincios, răsplata pentru credinţa sa fiind chiar domnia „în ţara noastră Moldoveană“. Nu i se cunoaşte vreun domeniu dăruit în Transilvania. Nepoţii săi, în frunte cu Balc şi Drag, alungaţi pe la 1363 de Bogdan I la apus de Carpaţi, îşi vor forma domeniul din daniile regale abia după aceea, întemeind în Transilvania şi Ungaria familiile nobiliare Bélteki şi Drágfy, iar în Polonia herbul Drag-Sas şi altele.
„Descălecătorul“ a fost, subliniez, primul voievod al Moldovei (circa 1347-circa 1354), instalat de regele Ungariei în urma unei campanii victorioase împotriva tătarilor, desfăşurată la est de Carpaţi după 2 februarie 1345, conform cronicii franciscanului Ioan, cuprinsă în Chronicon Dubnicense. Aşadar, la 1359, când domnea fiul său Sas (circa 1354-circa 1363), Dragoş „Descălecătorul“ nu mai era în viaţă de câţiva ani. Tradiţia populară îi urmăreşte drumul spre nord, în Bucovina, în luptele cu tătarii, dar altceva nu mai ştim despre el, decât că ar fi fost înmormântat în prima biserică de lemn de la Volovăţ, lângă episcopia Rădăuţi, şi nu departe de reşedinţa sa de la Siret.

Adevăratul act de atestare Moldovei neatârnate

Formaţiunea politică pe care a condus-o iniţial de la Baia, apoi de la Siret, a purtat chiar de la început numele de Moldova, de vreme ce la 20 martie 1360 Ludovic I vorbeşte de „ţara noastră Moldoveană“ (terra nostra Moldauana), iar numele acesteia apare în onomastică la 1287 şi 1334/1335. În secolul al XVII-lea Misail Călugărul consemnează, după tradiţie, că sub Dragoş „a fost domnia ca o căpitănie“, adică, precizez, o căpitănie de slujitori (oşteni) din timpul său, grupând un număr de sate, deci o întindere nu prea mare, eronat comparată în vremea noastră cu o marcă de hotar germană (mult mai întinsă). În jurul stăpânirii lui Dragoş de pe râul Moldova, legată prin pasul Prislop de Maramureş, s-au unit chiar în timpul domniei sale şi alte formaţiuni eliberate de sub stăpânirea tătară, probabil de pe valea Moldovei şi de pe cea a Bistriţei, cum ar putea fi chiar Câmpul lui Dragoş, care îi poartă numele. Deschisă şi spre sudul aflat tot sub stăpânirea maghiară, de vreme ce în martie 1347 aceasta reînfiinţează aici episcopia Milcoviei, formaţiunea lui Dragoş a dublat partea răsăriteană a Carpaţilor, desigur, în vederea protejării Transilvaniei de năvălirile tătarilor de peste Prut.
Dar stăpânirea ungară a noii Moldove n-a fost liniştită. În 1359, boierii moldoveni s-au răsculat împotriva amintitului fiu al Dragoş şi al unei săsoaice catolice, poreclit astfel Sas, poate în legătură şi cu evenimentele din Ţara Românească, unde Nicolae Alexandru a rupt tocmai atunci şi el legăturile de vasalitate faţă de Ludovic I. Acum, la 1359, anul care ne interesează, a fost rândul altui Dragoş, cel din Giuleşti, să conducă sau să participe cu rol determinant la campania armatei ungare împotriva răzvrătiţilor din Moldova, după care a revenit în Maramureş, la Curtea sa din Giuleşti. Aici a primit „darul regesc“ de şase sate româneşti maramureşene, prin actul din 20 martie 1360, pentru rolul jucat de el, mai puţin militar şi mai mult diplomatic, „cu osebire în reaşezarea ţării noastre Moldovene [recuperatione terre nostre Moldauane], potrivit iscusitei sale vrednicii, când a întors cu veghetoare grijă şi cu neobosită strădanie pe calea statornicei credinţe ce trebuie păstrată către coroana regească pe mulţi români [Olachos] răzvrătiţi, rătăciţi din calea credinţei datorate“ regelui.
Apoi, în mai puţin de un secol, campania regală în Moldova din 1359, care nu prea a avut ecou, fapt pentru care alte izvoare nici nu o consemnează, a fost uitată, poate şi pentru că nu a avut un caracter sângeros, fiind înlocuită în Moldova cu legenda „vânătorii rituale“ a întemeietorului de stat, care însă a dat naştere unei stufoase bibliografii speculative. Coincidenţa de nume a celor doi Dragoş din Maramureş, care s-au succedat doar la câţiva ani la conducerea sau au participat în cadrul unor trupe maghiare ce au acţionat împotriva tătarilor, respectiv a răzvrătiţilor moldoveni, a făcut ca acele două personaje să se contopească în tradiţia românească sub numele celui dintâi Dragoş, socotit „Descălecătorul“, în timp ce anul 1359 a fost preluat din acţiunea celui de al doilea Dragoş, cel din Giuleşti, fiind însă trecut pe seama „vânătorii“ celui dintâi. În acest fel, desigur, a luat naştere, pe plan intern, tradiţia începutului domniei de doi ani a unui Dragoş la 1359, consemnată astfel chiar în cea mai veche cronică a Moldovei, care puţin mai târziu a devenit însăşi tradiţia întemeierii statului în acel an.
Cât despre Bogdan din Cuhea, „fost voievod al Maramureşului, infidelul nostru“, cum îl numea Ludovic I după 1342-1343, el nu a participat la răzvrătirea din 1359 din Moldova, rămânând în Maramureş, deoarece la 24 iunie 1360, când regele întăreşte nepoţilor săi de frate actul din 14 mai 1353, care îl privea şi pe el, nu aminteşte nimic despre vreo trecere a sa peste Carpaţi. Abia în a doua jumătate a anului 1363 Bogdan cu maramureşenii săi a trecut în taină în Ţara Moldovei, care era doar „supusă“ coroanei ungare, nu încorporată acesteia, după cum relatează cronicarul contemporan al lui Ludovic I, Ioan de Târnave, surprinzându-l pe Sas şi înlăturându-l din domnie. Aceasta s-a petrecut în urma unor lupte extrem de sângeroase cu fiii acestuia, în frunte cu Balc, nevoiţi în cele din urmă să se refugieze în regatul ungar, după ce suferiseră pierderi grele, aşa cum mărturiseşte diploma regală pentru Balc din 2 februarie 1365, adevăratul act de atestare al Moldovei neatârnate sub domnia lui Bogdan I (1363-1367).

Secvenţa moldo-polonă din 1359 (1368)

Izvoarele polone, începând chiar cu cele din secolul al XV-lea, nu ştiu însă nimic despre expediţia maghiară din 1359, la care a participat Dragoş din Giuleşti. Regele Cazimir al III-lea cel Mare terminase abia cucerirea Haliciului şi doar la 1366 va dobândi de la cnezii lituani Koriatovici suzeranitatea asupra Podoliei apusene, Coroana polonă devenind astfel vecină cu Ţara Moldovei. Ca atare, în chip ciudat, cronicile polone plasează la 1359 o expediţie polonă în Moldova, cu personaje total diferite de cele de mai sus, provocând, cum am văzut, nedumerirea lui Grigore Ureche şi mult timp confuzie istoricilor români.
Punctul de plecare al tuturor izvoarelor narative polone care ne interesează a fost însă manuscrisul celei mai întinse cronici a Poloniei, datorat marelui cronicar Jan Dlugosz (1415-1480), învăţatul canonic de Cracovia, diplomat, apoi secretar al regelui Cazimir al IV-lea Jagiellonul şi profesor al fiilor acestuia. Între 1434 şi 1455, el a fost secretar al cardinalului Zbigniew Olesnicki (1389-1455), unul dintre marii oameni politici poloni din prima jumătate a secolului al XV-lea. J. Dlugosz a folosit în cronica sa multe izvoare din arhiva Coroanei şi din cronici străine, dar pentru 1359 şi primii ani după aceea n-a dispus decât de materiale din arhiva şi tradiţia orală a familiei Olesnicki, între care o cronică a strămoşilor cardinalului amintit, despre care mărturiseşte şi Stanislav Sarnicki în 1587. Ca atare, în cronica sa de tipul analelor, Dlugosz înregistrează la anul 1359, trecut însă ciudat doar pe marginea textului (!), primul contact statal între Polonia şi Moldova, neînregistrat decât în actele casei Olesnicki, deoarece la acesta participase cavalerul Zbigniew Olesnicki, bunicul omonim al cardinalului, patronul cronicarului.
Cum Dlugosz nu era interesat de istoria Moldovei, ci doar de evenimentele care au avut legătură cu Polonia, el înregistrează fără alte precizări, în dreptul anului 1359, că după moartea unui Ştefan, pe care îl crede „voievod al Moldovei“, a izbucnit o luptă pentru domnie între fiul cel mare al acestuia, numit tot Ştefan, şi mezinul Petru, susţinut de majoritatea românilor şi a „provincialilor ungurilor“, adică de maramureşeni. Înfrânt, Ştefan s-a refugiat cu boierii săi la Curtea lui Cazimir cel Mare, căruia, în schimbul ajutorului militar, i-a promis – şi poate chiar i-a depus – legământ de fidelitate, primul de acest fel în istoria relaţiilor moldo-polone. În schimb, regele i-a acordat trupe din părţile Cracoviei, Sandomirului, Lublinului şi Rusiei Haliciului. Pe baza relatării scrise de care a dispus, Dlugosz notează amănunte precise: plecarea în campanie a polonilor la 30 iunie, ciocnirile care au urmat, înfrângerea acestora la trecerea prin Codrii Plonini (Bucovinele Mari) din Ţara Şepeniţului, între Sniatyn şi Cernăuţi, românii prăvălind copaci înţinaţi asupra drumului. Între captivii răscumpăraţi de la învingătorul Petru s-a aflat şi cavalerul Zbigniew Olesnicki, cu picioarele zdrobite. De altfel, dintre cele 11 biografii ale cardinalului Olesnicki, unele chiar fanteziste, precum cea a lui Filippo Buonaccorsi Callimachus, care s-au scris în secolul al XV-lea, nu lipseşte episodul cu bunicul rănit în Codrii Plonini, dovadă că au folosit aceeaşi relatare din arhiva Olesnicki.
Astăzi, pe baza cercetărilor istoricilor polonezi şi români, ştim că bătălia amintită s-a dat de fapt în iulie 1368, şi nu în 1359, cum ar rezulta din însemnarea de pe marginea textului lui Dlugosz. Dar cine au fost cei trei voievozi amintiţi, pe care istoricii perioadei îi identifică fie cu voievozi locali dinainte de întemeierea Moldovei, fie cu conducători teritoriali ai Ţării Şepeniţului, fie cu voievozii de mai târziu Ştefan I (1394-1399) sau Petru, fiul Margaretei (Muşata; 1375-1391)? Şi atunci de ce însemnarea de pe marginea textului lui Dlugosz plasează evenimentele în 1359?

Între Dlugosz şi cronica Moldovei de la Cracovia

Cheia acestei enigme se află într-o altă cronică, de data aceasta a Moldovei, pe care am aflat-o la Cracovia, semnalând-o mai demult şi publicând-o integral de curând, cronică redactată de un anonim polon în secolul al XVII-lea, numai după izvoare polone, între care şi cel amintit din arhiva Olesnicki. Este, de altfel, singurul izvor polon care îl aminteşte pe Bogdan I, arată că Ştefan voievod (titlu dat membrilor familiei domneşti, chiar dacă nu au ajuns pe tron) era fiul acestuia şi a murit în 1358 (ceea ce Dlugosz nu a fost interesat să consemneze după acelaşi izvor din arhiva Olesnicki), se referă la bătălia din Codrii Plonini şi adaugă o altă ştire necunoscută, aceea că Petru, învingător al polonilor, care şi-a continuat domnia în Moldova (este adevăratul Petru I, sfârşitul 1367-post iulie 1368), s-a împăcat cu fratele său acordându-i stăpânirea „Basarabiei“, adică a Buceagului. Ţinând seama că şi Dlugosz prezenta Moldova nepoţilor lui Bogdan I ca pe un stat unitar („Moldaviae Principatum“), rezultă că încă din această vreme Ţara Moldovei se întindea din nord de la Codrii plonini, dintre Prut şi Nistru, până în Bugeac!
Ştefan, desigur fiul cel mare al lui Bogdan I, a murit, aşadar, în 1358, în Maramureş, fără a ajunge în scaunul Moldovei, astfel că după moartea tatălui său, spre sfârşitul lui 1367, lupta pentru tronul moldovean, cu participare polonă, s-a dat între fiii săi, nepoţii lui Bogdan I. Atunci când Dlugosz a introdus în cronica sa fişa despre bătălia din Codrii Plonini, el a optat pentru anul 1359, socotind desigur că dacă Ştefan, pe care, după titlu, îl credea voievod al Moldovei, a murit în 1358, fiii săi s-au luptat pentru moştenirea sa în anul următor. Se explică astfel anacronismul plasării la 1359 de către cronicarul polon a campaniei ordonate de Cazimir al III-lea în Moldova, care, în realitate, a avut loc în iulie 1368.
Aşadar, să limpezim  tabloul atât de confuz în istoriografie al anului 1359. În acest an a avut loc expediţia maghiară în Moldova, cu participarea lui Dragoş din Giuleşti, revenit apoi în Maramureş, confundat însă de tradiţia internă cu omonimul său, Dragoş „Descălecătorul“, care murise în urmă cu vreo cinci ani, dar căruia i s-a atribuit expediţia din 1359 sub forma legendară a „vânătorii rituale“ a întemeietorului de stat, consemnată astfel în cel mai vechi letopiseţ al Moldovei.
Fără nicio legătură cu cele de mai sus, pe care nu le-a cunoscut, Dlugosz plasa tot în 1359 lupta din Codrii Plonini, cu participare polonă, între fiii lui Ştefan, feciorul cel mare al lui Bogdan I, după o însemnare din cronica familiei Olesnicki. Cum în izvorul Olesnicki el nu a găsit decât anul 1358, cel al morţii lui Ştefan, care nu-l interesa pentru istoria polonă, a dedus şi a notat pe marginea manuscrisului cronicii sale că lupta din Codrii Plonini s-a dat în anul următor. În felul acesta trebuie să fi ajuns anul 1359, pe plan intern şi extern, fără nicio legătură între secvenţele moldo-maghiară şi cea moldo-polonă, desfăşurate la date diferite, anul inexact al întemeierii Ţării Moldovei, cât şi al bătăliei din Codrii Plonini, producând atâtea confuzii istorice.
 


Powered by Joomla!.