forex trading logo
Română (România)English (United Kingdom)


Perioade Istorici Carti Forum

Autentificare



Evenimente viitoare

No current events.

Evenimente trecute

Parteneri

Banner
Banner
Home
LOCUL NOSTRU ÎN RĂZBOI
There are no translations available.

Care a fost locul României în planurile de război germane? Iată o întrebare al cărei răspuns col. Dr. Alesandru Duţu încearcă să-l găsească în analiza documentelor de epocă germane.

Poziţia sa geostrategică, resursele naturale, îndeosebi petrolul, evoluţia operaţiilor militare din Balcani şi intenţiile Reichului privind întregul spaţiu sud-est european au fost doar câţiva factori care au făcut ca România să capete în toamna anului 1940 „o importanţă neprevăzută“ în planurile de război germane. Hitler nu l-a informat însă pe generalul Ion Antonescu despre intenţiile şi deciziile sale cu privire la România. Führerul a decis, la 12 noiembrie 1940, înaintea primei întâlniri cu Ion Antonescu, sporirea forţelor germane, care începuseră să sosească în România în octombrie 1940, şi dislocarea în sudul ţării a 10 divizii, care, la momentul oportun, urmau să treacă în Bulgaria, pentru a ataca apoi Grecia.

La 20 septembrie 1940, înainte ca Misiunea Militară Germană şi trupele Reichului să sosească în România, feldmareşalul Wilhelm Keitel, şeful Comandamentului Suprem al Wehrmachtului, stabilise „sarcinile reale“ ale prezenţei militare germane, care „nu trebuiau înfăţişate nici românilor, nici propriilor trupe“. Dorind să prevină eventualele nemulţumiri sau conflicte cu autorităţile române, Hitler a cerut comandanţilor germani, la 10 octombrie 1940, să evite aparenţa unei ocupaţii militare a României. Comandamentele şi trupele germane sosite în România au acordat de la început atenţia necesară îndeplinirii cu prioritate a propriilor interese şi misiuni. Instruirea şi dotarea armatei române s-au situat – aşa cum avea să releve istoricul german Jürgen Förster – „pe ultimul loc şi aveau mai degrabă un caracter de deghizare a forţelor“. Hitler nu l-a informat decât foarte târziu pe Ion Antonescu despre planurile germane. La 20 martie 1941, şeful Secţiei Operaţii din Statul Major al Trupelor de Uscat germane a cerut generalului Erik Hansen – şeful Misiunii Militare Germane în România – să nu comunice, deocamdată, generalului Ion Antonescu ceva „care ar depăşi cadrul actual şi anume, măsurile de apărare împotriva unei presupuse agresiuni în Moldova“, să nu i se spună ceva ce ar putea „să trezească bănuieli în legătură cu intenţiile noastre de ansamblu“. În timpul primei întrevederi cu Hitler, la 23 noiembrie 1940, la Berlin, generalul Ion Antonescu declarase că „nu se va mulţumi cu simplul act al aderării, ci va fi, de asemenea, gata să lupte cu arma în mână, împreună cu puterile Axei, pentru victoria civilizaţiei“. Cu acelaşi prilej, Antonescu subliniase, în faţa feldmareşalului Wilhelm Keitel, importanţa Moldovei ca „bază de ofensivă împotriva ruşilor“ şi îşi exprimase convingerea că „având două divizii motorizate“ el ar putea să străpungă, „dacă va fi necesar, frontul rus şi să înainteze în direcţia Kievului“. „Din ziua aceea – aprecia istoricul Andreas Hillgruber – Hitler a văzut în Antonescu omul de încredere pentru cauza comună a Germaniei şi României“. Şi avea dreptate, pentru că în timpul celei de-a doua întâlniri cu Hitler, în ianuarie 1941, Antonescu, aflat în acel moment în conflict deschis cu legionarii, şi-a exprimat din nou loialitatea faţă de Reich şi a precizat în scris, în Memorandumul înaintat cu acelaşi prilej, că „în caz de necesitate, România este gata să treacă la acţiuni militare de partea Germaniei“. Antonescu miza totul pe cartea germană pentru a obţine sprijin în vederea refacerii integrităţii teritoriale a ţării. Directiva nr. 21 (Planul „Barbarossa“), adoptată de Hitler la 18 decembrie 1941 prevedea „participarea activă“ a României „la războiul împotriva Uniunii Sovietice“ cu misiunea de „a acoperi atacul flancului sudic german şi de a opera împreună cu forţele germane care înaintau în Moldova“. Armata română urma să participe la război cu „forţe selecţionate“, stabilindu-i-se o misiune secundară, de imobilizare a forţelor sovietice la flancul sudic al frontului pentru a nu permite pătrunderea acestora spre zona petroliferă, căreia Hitler îi acorda o importanţă deosebită. Nici de această dată însă Hitler nu s-a consultat cu Antonescu. În afara consideraţiilor referitoare la păstrarea secretului, germanii au luat în calcul slaba capacitate de luptă a armatei române, în unele cercuri apreciindu-se că aceasta „nici nu putea fi considerată ca armată“. Semnificativă a fost şi concluzia generalului Franz Halder, şeful Statului Major General al Armatei de Uscat germane, că „forţele armatei române, în majoritate, nu sunt indicate pentru misiuni de luptă independente“.

La 17 martie 1941, Hitler a modificat planul de atac al Grupului de armate „Sud“, hotărând „să se renunţe deocamdată la un atac peste Prut“ şi să se înainteze în această zonă numai cu forţele care „sunt necesare pentru imobilizarea inamicului“, luându-se toate măsurile necesare pentru a se împiedica o eventuală pătrundere a sovieticilor spre zona petroliferă. În situaţia în care forţele sovietice s-ar fi retras, trupele germane şi române trebuia să treacă la urmărire, însă în aşa fel încât să nu pericliteze siguranţa zonei petrolifere. La 30 martie, Hitler a ordonat realizarea dispozitivului de acoperire „pe trei grupări pentru a da trupelor române sprijinul de care aveau nevoie“. Cu acel prilej, Führerul şi-a manifestat din nou neîncrederea în capacitatea de luptă a armatei române declarând: „Cu românii nu se poate face nimic. Poate că, în spatele unui obstacol foarte puternic (fluviu), ei ar putea asigura apărarea acolo unde nu se atacă. Antonescu şi-a mărit armata, în loc de a o reduce şi îmbunăţi. Soarta unor mari unităţi germane nu trebuie să fie dependentă de rezistenţa unităţilor române.“ Aşadar, nu este surprinzător faptul că misiunea Armatei 11 a fost ascunsă românilor, generalul Eugen Franz von Schöbert primind ordin expres să evite „un răspuns precis“ la întrebările lui Antonescu în legătură cu un eventual război între Germania şi Uniunea Sovietică. Ca urmare, redislocările de forţe şi constituirea de comandamente germane pe teritoriul României trebuiau să fie „strict ascunse românilor şi înfăţişate exclusiv drept măsuri de prevedere faţă de o eventuală agresiune din partea ruşilor“, aşa cum prevedea ordinul emis de Înaltul Comandament al Armatei de Uscat germane la 3 mai 1941. Generalului Eugen von Schöbert i s-a cerut ca, „faţă de români“, prezenţa Armatei 11 germane să apară ca „o măsură sporită de securitate, având în vedere acţiunile ofensive pe care Reichul le intenţionează în vest şi din cauza puternicelor concentrări de trupe ruseşti la frontiera română“. Comentând conţinutul acestor indicaţii, şeful Misiunii Militare Germane în România conchidea: „românii se vor amuza. Chiar atât de naivi nu sunt“. Şi la 23 mai 1941, când comandantul Armatei 11 germane s-a prezentat la generalul Ion Antonescu pentru a face cunoscute schimbările intervenite în structura de comandament germană, Hitler i-a cerut „să evite orice fel de întrebări privitoare la intenţia Germaniei de a purta un război cu Rusia sau dacă Germania, în condiţiile date, va ataca Rusia“. Cuvântul „mobilizare“ nu a fost pronunţat nici la 26 mai, când generalul Erik Hansen a transmis generalului Alexandru Ioaniţiu, şeful Marelui Stat Major, dorinţa germanilor de a completa efectivele trupelor din Moldova şi de a aduce în zonă rezerve, şi nici la 28 mai, când trupele germane au primit ordinul pentru definitivarea pregătirilor în vederea declanşării planului „Barbarossa“, deşi acesta preciza şi misiunile trupelor române.

Acest tratament faţă de români l-a iritat până şi pe şeful Misiunii Militare Germane, care declara că nu se putea pretinde Marelui Stat Major român să urmeze indicaţiile Armatei 11 germane fără să se fi încheiat măcar o înţelegere cu privire la participarea României la războiul de coaliţie care se pregătea. Antonescu însuşi avea să declare în timpul anchetei care a precedat procesul din primăvara anului 1946: „Timpul trecând, am fost nevoit să chem pe domnul Killinger şi să-l previu că este neapărat necesar să fiu prevenit cu cel puţin 10 zile înainte de data începerii acţiunii militare, fiindcă alfel voi fi surprins cu armata nemobilizată. La 9 iunie, la Predeal, domnul Killinger, într-o întrevedere pe care i-am acordat-o, la cererea sa, mi-a spus, ferindu-se chiar de domnul Mihai Antonescu şi de domnul Steltzer, care asistau la întrevedere: «Mi-aţi cerut o dată». Şi cu creionul a însemnat 22 iunie pe o foaie de hârtie. Mi-a trecut hârtia şi mi-a spus: «Aceasta este data.» A doua zi am trecut la mobilizarea armatei, care s-a făcut în modul cel mai discret posibil.“ Liniile directoare ale colaborării germano-române în plan militar aveau să fie stabilite abia la 12 iunie 1941, în timpul întrevederii pe care Hitler a avut-o cu Ion Antonescu la München, fără a se fi realizat nici atunci o alianţă scrisă sau vreun plan concret de acţiune, ci doar o înţelegere principială în ceea ce priveşte misiunile defensive ce trebuiau întreprinse în Moldova, în cazul unei agresiuni sovietice. La întrebarea lui Hitler dacă România ar participa chiar din primele zile „la acţiunea împotriva Rusiei“, generalul Antonescu a răspuns că ţara nu l-ar ierta niciodată dacă „ar lăsa armata română cu arma la picior, în timp ce trupele germane ar fi în marş prin România împotriva ruşilor“. „Secretul“ a fost păstrat până la 18 iunie 1941, când Hitler l-a informat, printr-o scrisoare, pe Ion Antonescu despre decizia de a ataca Uniunea Sovietică. Hitler şi-a impus de la început punctele de vedere în ceea ce priveşte adoptarea deciziilor de importanţă strategică. La 12 iunie 1941, el i-a precizat lui Antonescu, deschis şi clar, că „intenţionează să-l lase să apară în faţa poporului român drept comandantul suprem în acest spaţiu“. În cazul României, preciza Führerul, „un stat major de legătură condus de generalul von Schöbert s-ar îngriji de respectarea liniilor directoare operative generale“. Ignorând precizarea expresă făcută de Hitler, privind caracterul aparent al conducerii supreme româneşti, Antonescu a răspuns că „acceptă cu plăcere această propunere de a fi comandant suprem, nu de dragul faimei“, promiţând că va face totul pentru „a îndeplini cu succes misiunile ce îi revin“. La 18 iunie 1941, Hitler a fost şi mai explicit, transmiţând hotărârea de a concentra conducerea războiului într-o „singură mână“, care nu putea fi, evident, decât a sa. Asigurându-l că va avea grijă ca „independenţa şi prestigiul personalităţilor conducătoare ale aliaţilor noştri faţă de poporul şi armata lor să fie respectate în cel mai înalt grad“, Hitler îl ruga pe Antonescu să-i îngăduie să-i transmită „din când în când“ dorinţele referitoare la armata română, a căror execuţie, în scopul desfăşurării unitare a operaţiilor, trebuie considerată „ca absolut necesară“. Dorinţele Führerului urmau să fie transformate „în ordine militare“ de către generalul Eugen von Schöbert, comandantul Armatei 11, ceea ce însemna interpunerea a încă unui eşalon german până la Ion Antonescu. În acest fel, Hitler a asigurat generalului Eugen von Schöbert atribuţii mult mai mari decât cele impuse de funcţia de comandant de armată, subordonat, aşa cum se prevăzuse, generalului Ion Antonescu. În pofida acestor limitări, existenţa Grupului de armate „general Antonescu“ la flancul sudic al frontului germano-sovietic a fost o realitate. Evoluţia favorabilă a operaţiilor în faza iniţială a războiului şi bucuria generală cu care a fost primită refacerea integrităţii teritoriale a ţării la graniţa ei estică au făcut ca prestigiul generalului Ion Antonescu să atingă apogeul carierei sale.

În cadrul concepţiei generale de desfăşurare a operaţiilor militare la flancul sudic al frontului est-european, Hitler a stabilit la 18 iunie 1941, în scrisoarea trimisă generalului Ion Antonescu, „misiunea iniţială“ a forţelor germane şi române, care consta în apărarea teritoriului românesc „contra invaziei forţelor ruseşti“, acordându-se o importanţă deosebită „pazei contra atacurilor aeriene, contra acţiunilor paraşutiştilor şi a actelor de sabotaj din regiunea petroliferă, vitală pentru conducerea comună a războiului“, precum şi siguranţa portului Constanţa şi a podului de peste Dunăre de la Cernavodă. În raport cu înaintarea Grupului de armate „Sud“ în Galiţia, armatele germane şi române de la flancul sudic al Frontului urmau să treacă la urmărirea inamicului şi să-l împiedice „să execute o retragere ordonată spre Nistru, contribuind la distrugerea lui“. Cu numai patru zile înainte de intrarea în război, Înaltul Comandament român nu cunoştea deci misiunile precise ale singurei armate pe care avea să o conducă nemijlocit până în octombrie 1941. La 22 iunie 1941, în ordinul nr. 28, generalul Ion Antonescu, comandantul forţelor româno-germane, a sintetizat astfel misiunile iniţiale ce trebuiau îndeplinite: „Armatele aliate germano-române din România au deocamdată misiunea de a constitui pivotul manevrei strategice şi a fixa maximum de forţe inamice. În cazul în care forţele inamice de pe frontul român ar încerca retragerea, armatele germano-române le vor urmări cu vigoare în scopul de a dezorganiza manevrele de retragere ale inamicului şi de a nimici cât mai multe forţe inamice, înainte ca ele să treacă la est de Nistru, a împiedica instalarea inamicului pe Nistru şi a trece acest râu odată cu inamicul“. În scrisoarea din 29 iunie 1941 Führerul îi cerea lui Antonescu, sub formă de rugăminte, să pună „sub ordinele“ generalului Eugen von Schöbert diviziile române prevăzute şi să întreprindă cu celelalte forţe româneşti „o ofensivă care să aibă drept scop siguranţa spre sud-est a flancului ca şi protecţia României de sud, inclusiv a teritoriului petrolifer“. Prevăzută ca o „protecţie a flancului de sud al Armatei 11“, ofensiva Armatei 4 române trebuia să asigure eliberarea părţilor centrală şi de sud ale Basarabiei. Cu acelaşi prilej, invocând necesitatea punerii de acord a ofensivei Armatei 11 germane „cu ansamblul operaţiunilor“ desfăşurate de Grupul de armate „Sud“, Hitler a mai precizat că feldmareşalul Gerd von Rundstedt trebuia să emită „cu oarecari condiţiuni, în termenul cel mai scurt, directive generale“. Încercând să evite o eventuală reacţie din partea lui Antonescu, Führerul a transmis că „dorinţele“ feldmareşalului von Rundstedt fuseseră, în prealabil, aprobate de el şi îl ruga, prin urmare, să le dea curs, „în interesul unei conduceri unitare şi energice“. Cu acelaşi prilej el transmitea că nu se hotărâse încă „momentul precis şi direcţia atacului ce se va da din România“.

Prin urmare, atât concepţia de ansamblu, cât şi misiunile concrete ale armatelor române au aparţinut Înaltului Comandament german, generalul Ion Antonescu, comandantul frontului româno-german, şi generalul Alexandru Ioaniţiu, şeful Marelui Cartier General român, intervenind, împreună cu generalul Eugen von Schöbert, doar pentru transpunerea în practică a directivelor lui Adolf Hitler. În acest context, pregătirea militară a României în vederea angajării în război nu s-a făcut în condiţii corespunzătoare. Factorul surpriză, vizat de germani, nu a compensat total neajunsurile provocate de lipsa de informare în legătură cu obiectivele şi misiunile concrete care trebuiau îndeplinite de armatele române. Realizarea dispozitivului iniţial de luptă s-a făcut pentru varianta apărării, în cazul unui atac sovietic, apreciat ca iminent, ceea ce a provocat neajunsuri în faza ofensivă a acţiunilor militare. Consecinţele negative asupra desfăşurării operaţiilor aveau să se facă simţite încă din primele zile de război. Realitatea câmpului de luptă, pierderile mari de la Ţiganca şi apoi de la Odessa s-au datorat tocmai acestor carenţe.
 


Powered by Joomla!.