forex trading logo
Română (România)English (United Kingdom)


Perioade Istorici Carti Forum

Autentificare



Evenimente viitoare

No current events.

Evenimente trecute

Parteneri

Banner
Banner
Home
REGELE L-A DECORAT, STALIN L-A DEPORTAT
There are no translations available.

Unul dintre subiectele tabu în perioada sovietică este cel al deportărilor masive de populaţie din Basarabia în adâncul Siberiei din anii ’40-’41 ai secolului trecut. Problema deportărilor, alături de foametea organizată intenţionat şi colectivizarea forţată au marcat negativ viaţa şi starea psihosocială a românilor din spaţiul nistro-prutean. Pentru cititorii din România subiectul este puţin cunoscut. El este revelatoriu pentru mecanismele regimului sovietic, care a excelat prin teroare şi genocid. Sub acest genocid naţional au căzut mii de familii de patrioţi români şi de alte naţionalităţi, oameni nevinovaţi, care au fost victime ale regimului bolşevic şi a căror amintire s-a dorit a fi ştearsă. Astăzi trebuie să construim imaginea istorică reală a evenimentelor din anii regimului sovietic, să repunem accentele cercetării istorice pe destinul uman şi naţional, să readucem în prim plan ceea ce a fost ascuns: destinul bunicilor generaţiei noastre. Este nevoie de un efort comun al istoricilor din România şi din Republica Moldova.

Alături de arhivele şi sursele istorice tradiţionale, încă mai putem beneficia de mărturiile celor care au supravieţuit calvarului sovietic. În Basarabia există astăzi două organizaţii neguvernamentale, fondate de victimele regimului totalitar, şi de ale căror mărturii încă se mai poate profita, promovând publicarea şi răspândirea lor. Am cunoscut astfel tragedia vieţii familiei primarului din Ciuciuleni, Grigore Scafaru. Una dintre fiicele acestuia, Valentina Scafaru-Sturza, în prezent preşedinta Asociaţiei Foştilor Deportaţi şi Deţinuţi Politici, mi-a povestit o pagină amară din viaţa familiei sale. Născută în 1929, în Ciuciuleni, judeţul Lăpuşna, doamna Valentina Scafaru-Sturza provine dintr-o familie de mari gospodari din Basarabia. Bunicul, Teodor Ploscaru, a fost primar la Ciuciuleni. Tatăl doamnei Valentina, Grigore Scafaru, cunoştea câteva limbi străine şi a fost apreciat în comună, lucru dovedit de faptul că şi el a fost ales primar în 1931, la vârsta de doar 24 ani, devenind cel mai tânăr primar din Basarabia.

Grigore Scafaru, povestea îndurerată doamna Valentina, a fost membru de frunte al Partidului Naţional Liberal din Basarabia, chiar secretarul organizaţiei P.N.L. pe întreaga provincie. „În ospeţie la noi veneau des prietenii tatălui, mitropolitul Gurie Grosu, ministrul Ion Inculeţ, prefectul Vuia. După ce stăteau la noi o zi sau mai puţin, urcau în maşini cu tata şi plecau la mănăstirea Hâncu, unde aveam o livadă, o cişmea frumoasă, un iaz.“ Timp de 10 ani cât a fost primar, deci până la ocupaţia sovietică, Grigore Scafaru a reuşit să facă multe lucrări de interes obştesc: a organizat infirmeria de izolare din comună, a construit cinci poduri şi trei podeţe, un local nou şi mai mare pentru şcoala primară, în timpul lui au fost reparate sediile şcolilor din comună, s-a construit o piaţă a comunei cu 63 gherete, s-a înfiinţat telefon propriu pe reţeaua judeţeană, s-au reparat drumurile şi multe altele. Acest devotament faţă de comunitate şi oameni a fost răsplătit de regele Carol II, care i-a oferit primarului Grigore Scafaru distincţia Crucea de Aur. Iar doamna Valentina Scafaru-Sturza mărturiseşte că tot de această perioadă îi este legată cea mai frumoasă amintire din viaţă. În 1936, când regele Carol II, împreună cu prinţul Mihai, au venit la Chişinău, „tata l-a întâmpinat la Hânceşti cu un colac mare şi cu cel mai frumos prosop. Această zi nu o pot uita, îmi aduc aminte de ea ca de un vis frumos.“

După ce au ocupat Basarabia, sovieticii l-au arestat pe Grigore Scafaru şi l-au deportat pe viaţă, cu patru copii mici şi doi părinţi în vârstă. O pagină amară din viaţa doamnei Valentina Scafaru-Sturza sunt zilele de 13-14 iunie 1941, pe care – la fel ca şi ziua în care regele României venise la Chişinău – nu le va uita niciodată: „Am lăsat toată gospodăria, casa din localitate, restaurantul, totul, după ce ruşii au ocupat Basarabia în 1940, pentru că tata ne pregătise moral că aceşti ruşi nu mai sunt ca aceia de acum 25 de ani, ei sunt comunişti, şi am plecat la casa noastră din vie. Eu, fraţii, mama şi bunicul eram la casa pe care o pregăteam pentru trai, când a venit bunica cu căruţa şi ne-a luat pe toţi în sat, fără a ne spune nimic. Era ziua de 13 iunie 1941. Deşi copil, totuşi am înţeles că s-a întâmplat ceva; maturii păstrau o linişte înfiorătoare. Ajungând acasă, nu l-am văzut pe tata, spunându-ni-se că e în casă, arestat şi cercetat de soldaţi. Mama, bunica, eu, sora şi fraţii, toţi plângeam, neînţelegând ce se întâmplă. Abia la ora 16.00 tata a ieşit din casă, înconjurat de doi soldaţi. Unul dintre ei ne-a spus: «Vă ducem în altă parte. Luaţi ce-i pe voi şi puţină mâncare!» Mama a luat nişte fasole, făină, brânză de oi. A vrut să ia o maşină de cusut, însă nu i-au permis. La 16.30 toţi opt am fost urcaţi într-o trăsură. Se adunase la casa noastră multă lume din sat, speriată şi curioasă, în acelaşi timp. Şi bunicii mei din partea mamei au venit, aflând tragedia. Pentru ei această zi a însemnat o mare lovitură, căci trei dintre copiii lor au fost deportaţi: mama mea, cu toată familia, sora mamei – Ciobanu Maria –, cu soţul şi cinci copii, şi fratele mamei – Pojoga Tudor –, cu soţia şi doi copii. Am fost duşi pe imaşul satului, unde mai erau câteva familii: a directorului şcolii, două familii de evrei şi încă o familie, pe care eu nu o cunoşteam. În total, atunci au fost deportate opt familii din Ciuciuleni.

Noaptea târziu, am fost duşi la Străşeni, unde am fost urcaţi în vagoane de vite. Pe jos erau aşternute paie, era foarte aglomerat şi aproape că nu puteai respira. Noaptea ne-au dus la Tiraspol. Când am trecut Nistrul, la Tiraspol, toţi bărbaţii au fost coborâţi din vagoane. Ni s-a spus că ei vor merge înainte să ne pregătească casele unde suntem aşteptaţi. «Saşa, ai grijă de copii!...», a reuşit să strige tata, cu lacrimi în ochi, căci, probabil, înţelegea că minciuna dulce a bolşevicilor ascundea un adevăr dramatic. Acest adevăr a devenit cunoscut soţiilor a doua zi, căci dimineaţă m-am trezit într-un vuiet infernal de bocete ale femeilor. Am înţeles că l-am văzut pe tata ultima oară... Comuniştii întotdeauna au minţit, de acest lucru m-am convins pe tot parcursul vieţii.

Trenul a pornit, iar femeile plângeau şi cântau «La Nistru la mărgioară...» – era o imagine care m-a marcat pentru toată viaţa. Am mers mult timp, vreo două săptămâni. Ne alimentam cu peşte sărat şi o cană de apă pe zi. La întrebările noastre, unde ne duc, ni se răspundea: «n-aveţi grijă!». La fiecare staţie de trenuri, erau coborâte câteva familii din vagon. Ne-a venit şi nouă rândul, la Tereniuzeac (Kazahstan). Am locuit într-o cameră comună câteva familii. Lucram la gară. Am trecut prin umilinţe de neînchipuit, dar aceasta e o poveste aparte.

Când frontul a ajuns la Stalingrad şi a început retragerea trupelor germane, noi ne-am retras cu ei. În 1944 am trecut Nistrul. Mama a căzut în genunchi şi a sărutat pământul, zicând: «Acesta e pământul nostru basarabean!» Am ajuns la Bălţi şi de acolo am mers pe jos până la Ciuciuleni. Am trecut şi de al doilea val de calvar – foametea din 1946-1947. Dacă nu au putut să ne distrugă prin foamete, am fost deportaţi a două oară în 1949...“
 


Powered by Joomla!.