forex trading logo
Română (România)English (United Kingdom)


Perioade Istorici Carti Forum

Autentificare



Evenimente viitoare

No current events.

Evenimente trecute

Parteneri

Banner
Banner
Home
CU SFATUL ŢĂRII, ÎN VREMURI GRELE
There are no translations available.

Participant la evenimentele din urmă cu 90 ani de la Chişinău, Pantelimon Victorovici Sinadino a fost deputat în Sfatul Ţării (Magazin istoric, nr. 12/1993) care a votat unirea Basarabiei cu România. Era preşedintele Comunităţii Greceşti din Basarabia, funcţie pe care a deţinut-o până la Al Doilea Război Mondial.
S-a născut în 1875, la Chişinău. Tatăl său, Victor (1841-1904), mare bancher, a fost primar al Chişinăului şi conducător al Comunităţii Greceşti. P.V. Sinadino a continuat afacerile familiei, ajungând deputat în Duma de la Petrograd. A avut un sfârşit tragic. A fost împuşcat de ostaşi sovietici în gara Chişinău, la 28 iunie 1940, când aştepta trenul care ar fi trebuit să-l ducă în refugiu în România. Soţia şi fiul reuşiseră să părăsească oraşul cu un alt tren. Ultimul...
Înaintaşii săi sunt ctitorii unei frumoase biserici din Chişinău, „Sfântul Mare Mucenic Pantelimon“, ridicată între 1897 şi 1891 după planurile arhitectului italian A. Bernadazzi. În cripta bisericii îşi dormeau somnul de veci membri ai familiei Sinadino. Când sovieticii şi-au instalat puterea în Basarabia, ctitoria, la fel ca multe alte sfinte lăcaşuri, a fost pângărită, iar osemintele aflate acolo au fost „aruncate la gunoi, cu molozul, de către autorităţile sovietice, atunci când au transformat biserica, mai întâi, în depozit de materiale de construcţii, apoi în depozit de filme cinematografice şi la urmă în expoziţie de vinuri, cripta devenind chiar sala pentru degustarea vinurilor.“ (Preotul Constantin E. Moraitakis; volum alcătuit de Euripide C. Moraitakis; prefaţă acad. Virgil Cândea, Bucureşti, 2004). În anii interbelici, P.V. Sinadino şi-a pus pe hârtie evocările din acele zile de mari schimbări pentru basarabeni, redactând lucrarea memorialistică Amintirile mele despre vremuri grele, a cărei introducere este datată „18.8.1937, Vatra Dornei.“
Textul dactilografiat în limba rusă l-a încredinţat fiului său, Victor, care, la rându-i, înainte de a emigra în Belgia, l-a dat spre păstrare dr. Paul Petrescu, cercetător ştiinţific principal la Institutul de Istoria Artei din Bucureşti. În vara anului 1987, dr. Paul Petrescu a plecat la un congres de estetică la Zürich, de unde nu a mai revenit în ţară. Ştiind că nu se va mai întoarce, mi-a încredinţat un plic închis, pe care scrisese „interesează Basarabia.“
Am deschis plicul abia în octombrie 1994, când, aflat la Bucureşti, dr. Petrescu a participat la funeraliile părintelui meu, preotul Paul Mihail (1905-1994; Magazin istoric, nr. 7/1996). Decedase şi cel care îi încredinţase plicul, Victor Sinadino, aşa că devenise deţinătorul textului. M-a autorizat să traduc şi să public acele memorii dintr-un timp atât de încărcat de istorie. P.V. Sinadino îşi începe relatarea memorialistică cu revoluţia din februarie 1917 de la Petrograd, activitatea guvernului Kerenski, cu comentarii despre anarhia de pe frontul ruso-german şi descrierea atrocităţilor comise de bandele de soldaţi dezertori din armata rusă. Consemnează, de asemenea, evenimentele din Chişinăul aflat sub teroarea bandelor bolşevice, strădaniile Sfatului Ţării de a păstra ordinea, demersurile pentru unirea cu Regatul Român.
Câteva fragmente din notaţiile lui P.V. Sinadino am publicat în Bulletin de la Société Roumaine des Études Néogrecques (Bucureşti, I, 1999). Prezentăm, într-o formă prescurtată, însemnările sale de la sfârşitul lui 1917 şi din ianuarie 1918, când se şi încheie manuscrisul Amintirilor. Intervenţiile în paranteze drepte ne aparţin.
Prof.univ.dr. Zamfira MIHAIL

Pentru şedinţele în plen ale Sfatului Ţării, pentru cancelarii şi pentru comisii a fost repartizată clădirea frumoasă şi spaţioasă, „Casa nobilimii“, de pe str. Sadovaia, în care funcţionau Gimnaziul nr. 3 de băieţi şi un pension. Prima adunare solemnă a Sfatului Ţării a avut loc la 21 noiembrie 1917 la amiază, după ce în paraclisul gimnaziului din aceeaşi clădire a fost oficiată o slujbă de sfinţire în limba română de către Episcopul Gavriil [Gurie] cu participarea clerului din oraş, în prezenţa deputaţilor şi a reprezentanţilor tuturor oficialităţilor locale şi militare. După slujbă, membrii Sfatului Ţării, invitând oficialităţile şi publicul numeros, au trecut în Sala de festivităţi a gimnaziului, unde a fost declarată deschisă prima Adunare solemnă a deputaţilor în Sfatul Ţării de către regretatul Nicolai Nicolaevici Alexandri, cel mai în vârstă participant. După aceea, Preşedintele Comitetului executiv gubernial al Basarabiei şi deputat în Sfatul Ţării, Pantelimon Vasilievici Erhan, a propus ca adunarea să-l aleagă ca preşedinte pe Ioan Constantinovici Inculeţ, pentru care au votat 95 şi el a fost ales, deci, în unanimitate. În zilele următoare, au început să lucreze iarăşi comisiile alese.
Am luat parte la prima adunare a Sfatului Ţării şi am citit acolo un salut din partea minorităţii greceşti, al cărui text îl pregătisem din vreme. L-am citit în ruseşte, imediat după reprezentantul polonezilor, Pomorszkij, membrul Tribunalului zonal Chişinău. Nu mă simţeam bine şi medicul mi-a diagnosticat în zilele următoare dalac [antrax] şi în primele zile din decembrie am fost operat la Spitalul Aşezământului Hârbovăţ. Am rămas în pat aproape o lună.
Până la operaţie, am luat parte la două sau trei reuniuni ale adunării în plen ale Sfatului Ţării şi am apucat să lucrez doar câteva zile în Comisia pentru alcătuirea Instrucţiunilor de funcţionare ale adunărilor generale şi ale comisiilor Sfatului Ţării. În această comisie, după câte îmi amintesc, au mai venit să lucreze, dintre membrii Adunării, N.N. Codreanu, pe atunci tânăr inginer de comunicaţii, care însă nu ştia deloc limba română; Grigorii Carpovici Kirkorov, avocat la Judecătoria de ocol Chişinău – bunul meu coleg de la Gimnaziul nr. 1 din Chişinău; Ion Buzdugan [Magazin istoric, nr. 6/2005], tânăr furier de rezervă la unul dintre statele majore ale armatei [ruseşti] de pe frontul românesc, folosit ca translator, ştiind foarte bine limba română, de origine ţărănească, dintr-un sat din judeţul Bălţi, absolvent al Şcolii Agronomice din Chişcăuţi, jud. Soroca. Spre sfârşitul lunii decembrie, atmosfera generală a devenit alarmantă la Chişinău; era evident că se pregătesc evenimente sângeroase. Conducerea organelor militare ale organizaţiilor bolşevice a devenit tot mai activă şi fără nici o jenă a început, în Chişinău, să rechiziţioneze locuinţe şi mobilier; era clar că ei se pregătesc pentru pasul final hotărât, de destituire a tuturor organelor administrative puse de Sfatul Ţării, a căror componenţă urma să fie dizolvată.
În aceeaşi perioadă, în Piaţa Nemţească în fiecare zi se adunau o mulţime de oameni din toate colţurile oraşului; veneau să asculte un număr mare de oratori improvizaţi care, suiţi pe butoaie sau pe tribune din mese sau scaune, pronunţau discursuri incendiare pe diferite teme revoluţionare. Fiecare asemenea luare de cuvânt se termina cu apelul de a termina odată pentru totdeauna cu burghezia, cu funcţionarii şi cu moşierimea, iar pentru a înfăptui aceasta este necesar imediat să fie alungată Adunarea contrarevoluţionară Sfatul Ţării.
La unul dintre aceste mitinguri-adunări populare din 9 ianuarie 1918, la care asemenea oratori anonimi făceau propagandă pentru revoluţie, a fost şi soţia mea, care, deghizându-se, s-a îmbrăcat în aşa fel, încât nu se deosebea prin nimic de alte femei care se aflau acolo. În piaţă vorbeau în acelaşi timp mai mulţi oratori; lângă fiecare se aflau mai multe sute de ascultători de diferite provenienţe: mahalagii, ţărani din împrejurimile Chişinăului, servitorime de tot felul, vânzători de la magazine, nu puţini evrei ageri şi evreice şi foarte mulţi soldaţi, care şi-au părăsit cazarmele şi se simţeau ca de sărbătoare – ei erau fără centură, în mantale sure, scuipând tot timpul seminţe de floarea soarelui. Unul dintre oratori, în acea zi, care se bucura de cel mai mare succes şi în jurul căruia erau strânşi cel mai mare număr de ascultători, a început să enumere familiile de burghezi din Chişinău care ar trebui lichidate, ca cei mai aprigi duşmani ai poporului; între aceştia, prima a fost indicată familia mea. Auzind aceste grozăvii, soţia mea s-a grăbit să se întoarcă acasă şi mi-a povestit impresiile sale şi ceea ce a auzit.
În primele zile ale lui ianuarie 1918, mi se pare că pe data de 7 ianuarie, am ieşit în oraş, împreună cu fratele meu Alexandru Victorovici şi ne-am îndreptat spre casa în care funcţionase fosta Bancă a nobilimii şi ţărănimii, filiala Chişinău, şi unde se afla sediul Consiliului General al Directorilor [guvernul Basarabiei], cu toate cancelariile aferente. Ştiam din surse particulare că de câteva zile nici unul dintre directorii generali n-a mai dat pe acolo şi că însuşi Preşedintele Sfatului Ţării, I.C. Inculeţ, n-a mai fost văzut. În oraş se vorbea că el ar fi plecat incognito la Iaşi pentru a chema armata română în ajutor, căci aici soldaţii bolşevici şi ţăranii nu mai puteau fi ţinuţi în frâu de către autoritatea directorilor generali, în frunte cu preşedintele lor Erhan. Portarul instituţiei ne-a confirmat aceste zvonuri.
Pentru consemnarea adevărului istoric trebuie să afirm că, totuşi, nici atunci, nici mai înainte, personal Inculeţ sau Erhan nu au fost la Iaşi şi nu s-au întâlnit cu miniştri ai guvernului român, iar în ultimele 10 zile înainte de venirea trupelor române în ajutor, ei nu s-au arătat la serviciu la sediul Directoratului general şi nici în oraş nu apăreau pentru a nu provoca furia populară. La Gimnaziul prinţesei Dadiani, pe strada Kiev, fuseseră rechiziţionate toate clădirile, în care se instalase Statul Major al Frontului, în frunte cu soldaţii-dezertori Peiper, Levensohn, Kabak şi alţii; în ultimul timp se afla acolo şi Katovski [autorul scrie numele lui Kotovski aşa cum se pronunţă; G.I. Kotovski, 1881-1925, a fost luptător în trupele bolşevice; în noiembrie 1917, era în conducerea Armatei a 6-a de pe frontul românesc; la sfârşitul aceluiaşi an conducea unităţi bolşevice care luptau la Chişinău; unul dintre conducătorii militari ai R.A.S.S. Moldoveneşti; membru al P.C.(b)U.S. din 1920], care era cunoscut încă înainte de război drept hoţ la drumul mare pe şoseaua Orhei-Chişinău şi făcuse hoţii şi în Chişinău.
La Iaşi au fost pentru contacte personale şi cereri de ajutor alţi membri ai Sfatului Ţării: I. Pelivan [Magazin istoric, nr. 3,4/2006], V. Ţanţu, Vl. Cristi şi alţii. Iar de la Iaşi, la începutul acestei perioade, atât timp cât încă existau legături cu Rusia, nu li s-a promis nici un sprijin. Mai ales Preşedintele Consiliului de Miniştri, Ionel Brătianu, era foarte reţinut în această problemă: mult mai activ în relaţiile cu basarabenii era ministrul Alecu Constantinescu. Datorită energiei sale de fier şi hotărârii în acţiune au putut fi stârpite numeroase bande ale fostei armate ruse şi au fost găsite mijloace să fie dezarmate şi trimise din Moldova în Rusia, bineînţeles tranzitând teritoriul Basarabiei.
Legătura între comandamentul generalului rus Şcerbacev şi generalul Presan, ca agent al serviciului de recunoaştere-informaţii, o asigura locotenentul Andrei Scobiola, fost învăţător de sat, apoi profesor de gimnaziu şi delegat în Adunarea Constituantă Rusă, iar translator era Ion Buzdugan. La Comandamentul rus ofiţeresc legătura din partea Statului Major Român o îndeplinea fostul profesor de gimnaziu Şt. Berechet, absolvent al Academiei Teologice din Kiev.
Omul de încredere al oficialităţilor în problema Basarabiei era Ion Pelivan, fost judecător orăşenesc la Bălţi, un românofil entuziast încă de pe când absolvise Seminarul Duhovnicesc din Chişinău şi era student în Drept la Universitatea din Dorpat (Iuriev); pentru propagandă şi pentru participare la mişcări revoluţionare studenţeşti el a fost închis şi deportat la Arhanghelsk. El şi-a manifestat totdeauna deschis convingerile şi încă în mai 1912 la Bălţi, unde era judecător, în ziua de sărbătoare a aniversării centenarului alipirii Basarabiei la Rusia, a arborat la intrarea casei sale un steag de doliu. Bineînţeles că imediat a fost destituit telegrafic de ministrul Justiţiei, Şcelgovitov, ceea ce nu 1-a împiedicat însă ca după un timp să se înscrie ca avocat la Judecătoria de ocol din Chişinău.
Alecu Constantinescu, după convorbiri cu generalul Presan, a fost de acord să-şi pună locuinţa sa la dispoziţia Ministerului Afacerilor Interne pentru primirea celor doi delegaţi din Basarabia, dar cu condiţia ca la întâlnire să participe şi ministrul Afacerilor Externe, Take Ionescu. Pelivan şi Scobiola au fost primiţi la sfârşitul lui octombrie 1917. Ei au informat despre anarhia din Basarabia, despre prăbuşirea puterii nu numai locale, ci şi a celei de la Petrograd şi şi-au exprimat părerea că trebuie măsuri energice pentru instaurarea în provincie a unei puteri, fie ea şi locală, cel mai bine naţională, care să fie favorabilă României, fără de care, după cum s-a exprimat locotenentul Scobiola, nu se prevăd posibilităţi de salvare a acestui ţinut din mâinile bolşevicilor. Pelivan a exprimat şi dorinţa Unirii Basarabiei cu România, în condiţiile în care, ca urmare a revoluţiei, statul rus este dezorganizat şi în această situaţie Basarabia se va putea reuni cu România, de care o leagă limba, rudenia de sânge şi naţionalitatea, iar până la 1812 a făcut parte inseparabilă din Moldova şi în perioada 1854-1878 de asemenea două [trei] judeţe din sud, [Bolgrad], Ismail şi Cahul, au aparţinut Coroanei României prin Tratatul de la Paris.
Iată de ce ambii delegaţi au cerut miniştrilor români – şi au insistat – ca aceştia să trimită imediat la Chişinău un detaşament armat de încredere pentru a asigura în Basarabia paza rezervelor de echipament ale armatei, precum şi a depozitelor de cereale şi celelalte producte necesare armatei. Take Ionescu a răspuns că el înţelege şi aprobă sentimentele patriotice şi punctele lor de vedere, dar problema este foarte complicată, necesită o lungă analiză şi chibzuială, deoarece este vorba de o regiune a unei ţări cu care România se află în alianţă militară. El a recomandat ca să fie activat cât de repede Sfatul Ţării şi să se încerce, pe cale paşnică, să se stăvilească propaganda bolşevică şi să se înceapă împărţirea pământului ţăranilor. Alecu Constantinescu, la rândul său, a încurajat pe delegaţi şi la plecare i-a asigurat că: „noi vom face ca cererile şi doleanţele voastre să fie realizate; noi nu vă vom lăsa“.
Valul bolşevic şi huliganismul la sate, după pogromul moşierilor, incendierea conacelor şi distrugerea bunurilor, nu numai că nu s-a potolit, ci s-a generalizat.
La începutul lunii decembrie, membrii Sfatului Ţării, Pelivan şi Scobiola, din nou s-au întâlnit la Iaşi cu ministrul Alecu Constantinescu. Ei au repetat raportul lor din octombrie, au cerut cu şi mai multă stăruinţă să fie trimişi soldaţi, deoarece, în caz contrar, nu poate fi prevăzută evoluţia evenimentelor, bolşevismul de orientare rusă inundând totul în Basarabia. Ministrul Constantinescu le-a promis că va convinge pe Ionel Brătianu să trimită, cu asentimentul comandantului suprem rus, generalul Şcerbacev, ostaşi români pentru paza depozitelor de rezerve ale armatei şi speră că ei vor ajunge în curând în Basarabia. Din acelaşi motiv, Andrei Scobiola a fost la Iaşi a treia oară, la preşedintele Consiliului de Miniştri, I. [I.C.] Brătianu, la 16 decembrie 1917. El a arătat că Sfatul Ţării şi directorii săi nu deţin de fapt puterea executiv-administrativă şi trebuie să se mulţumească cu un rol pasiv. Iar situaţia creată de propaganda bolşevică face ca ţăranii, văzând că românii nu sprijină puterea locală, să se îndoiască de necesitatea unirii. Este necesar ajutorul armatei pentru paza rezervelor armatei aflate acolo.
Preşedintele Consiliului de Miniştri, I. Brătianu, a răspuns că a ascultat înainte şi pe Vasile Ţanţu (fost locotenent, translator al comandantului suprem al Statului Major Rus), că la fel i-au vorbit Pelivan şi alţi cetăţeni români de origine basarabeană. Problema este însă foarte complicată şi el trebuie să aibă asentimentul comandantului suprem, generalul Şcerbacev, şi, prin intermediul lui, şi acordul ambasadorilor [miniştrilor, căci reprezentarea era la nivel de legaţie] Franţei, Angliei şi Statelor Unite. „În orice caz, a spus Brătianu, la 22 decembrie, ostaşii români vor fi la Chişinău.“ Dar, în realitate, ei au ajuns la Chişinău la 13 ianuarie 1918. În prealabil, cu acordul generalului Şcerbacev, a fost trimis un detaşament format din foşti prizonieri la austrieci, dar, la ordinul lui Peiper&Co din Biroul de front rus de la Chişinău, care îşi avea sediul în clădirea Gimnaziului Dadiani, ei au fost dezarmaţi, pe măsura intrării eşaloanelor în Basarabia, încă din prima gară.
Ocuparea Chişinăului de către generalul Ernest Broşteanu, în fruntea Diviziei 2 Infanterie, la 13 ianuarie a fost un act de prudenţă, de oportunitate politică şi de salvare atât a capitalei Basarabiei, cât şi a întregii provincii.
 


Powered by Joomla!.