forex trading logo
Română (România)English (United Kingdom)


Perioade Istorici Carti Forum

Autentificare



Evenimente viitoare

No current events.

Evenimente trecute

Parteneri

Banner
Banner
Home
Ioan-Aurel Pop, membru corespondent al Academiei Romane, 650 ani de statalitate moldoveneasca, o sarbatoare inventata
There are no translations available.

Ioan-Aurel Pop, membru corespondent al Academiei Romane, 650 ani de statalitate moldoveneasca, o sarbatoare inventata

 Recent mi-a ajuns sub ochi o probă nouă a „moldovenismului“, cultivat cu încăpăţânare de unii de peste Prut.

Articolul se intitulează Nouă ne trebuie nu «România Mare», ci Moldova, fidelă orientării sale istorice, este semnat de Gheorghe Sima, „vice-preşedinte al partidului «Patria-Moldova»“, şi a fost publicat în periodicul Comersant Plus, la 14 decembrie 2008. Nu aş fi reacţionat în niciun fel, deoarece „perlele“ de genul acesta sunt de-acum dese şi, dacă nu vin din partea profesioniştilor sau măcar a părelnicilor profesionişti, nu mă interesează în niciun fel, ele nemeritând atenţie. Aud că în Ungaria, la ultimul recensământ, câteva sute de oameni s-au declarat huni, cu toate că hunii s-au risipit în urmă cu mai bine de 1.500 de ani şi, la scurtă vreme, au dispărut! În fond, cu toţii suntem azi liberi să credem ce dorim, iar politicienii ne-au oferit atâtea mostre de manipulare a trecutului, de falsificare şi de instrumentalizare a lui, încât nimic nu mai este de mirare.
Mai rău este că unii, care se simt cu nonşalanţă liberi să publice tot ceea ce le trece prin cap, sunt lăsaţi s-o facă fără minime verificări de specialitate de către anumite redacţii lipsite de orice responsabilitate. Şi nu comentez aici expresiile suburbane şi urile de tot felul pe care le exhibă cu vehemenţă autorul: ura faţă de „boierimea dâmboviţeană“, ura faţă de preşedintele Băsescu, pentru că ar tinde la unirea tuturor românilor, fără să ştie că „moldovenii nu sunt români“, ura faţă de preşedintele Voronin (numit duios, pe ruseşte, „Vladimir Nicolaevici“!), care s-a lăfăit în vizită la Bucureşti şi care l-a decorat pe „românounionistul basarabean nr. 1, Grigore Vieru“, ura faţă de Occident, care s-a bucurat de destrămarea Uniunii Sovietice, ura faţă de „generalisimul Stalin“, care, „eliberând“ deopotrivă „R.S.S. Moldovenească“ şi România, nu s-a decis în 1944-1945 „să reunească cele două părţi ale Moldovei“, ura faţă de români, socotiţi cu toţii „perfizi“ etc. Articolul colcăie de uri, exprimate şi neexprimate, iar autorul (cu nume românesc!), prin „moldovenismul“ său aberant, trage concluzii mai absurde decât cele ale ruşilor şi sovieticilor de odinioară.
Tocmai datorită acestei absurdităţi, rândurile amintite nu merită atenţie. Scriu, totuşi, aceste câteva consideraţii, fiindcă autorul diatribei, fără să cunoască deloc istorie, porneşte de la o aniversare istorică, invocând pretinşii 650 de ani trecuţi de la iniţierea „statalităţii“ Moldovei.

Întâi de toate, termenul „statalitate“, de care se abuzează adesea peste Prut, este un barbarism în contextul în care este folosit, fiind complet fetişizat. „Statul feudal Moldova“ – denumire de esenţă stalinist-comunistă – nu a fost nici „stat“ (cum nu au fost state, în sensul dreptului roman sau al constituţionalismului modern, nici Ţara Românească, nici Ungaria, nici Polonia, nici Rusia...) şi nici „feudal“, în sensul dat acestui termen în Europa Apuseană. Moldova a fost în Evul Mediu un voievodat, o domnie ori, în termeni occidentali, un principat, născut treptat, pe fondul unor vechi formaţiuni politice care s-au unit cumva, greu, prin secolul al XIV-lea. Momentul 1359 a fost fixat cândva în istoriografia română, mai ales din nevoia de a avea o dată anumită de început, omul fiind obişnuit să acţioneze cu dimensiuni precise, cu elemente finite. Nici naşterea Ţării Româneşti ori a Transilvaniei nu sunt fixate exact în memoria colectivă, iar pentru Ungaria s-a ales convenţional anul 1000 din aceleaşi raţiuni.
Dar, în cazul Moldovei, de vreo trei decenii bune se ştie că anul 1359 nu are chiar nicio relevanţă în sensul întemeierii ori al „descălecatului“ şi, ca urmare, s-a renunţat la el. În cel mai bun caz, anul respectiv poate fi socotit o etapă a unui proces. Este, în primul rând, meritul istoricilor de la Iaşi şi al celor născuţi la est de Carpaţi – adică, după logica articolului invocat, a moldovenilor! – de a fi dovedit acest lucru. Începuturile Moldovei ca mare voievodat se leagă de numele a doi transilvăneni în sensul larg al cuvântului, adică maramureşeni în sens restrâns: unul este Dragoş, iar celălalt Bogdan. Ambii sunt menţionaţi drept „valahi“ sau „olahi“ în izvoarele latine de epocă, ceea ce, după orice istoric, de oriunde, înseamnă români. De altminteri, marii cronicari moldoveni din secolele XVII-XVIII i-au şi consemnat ca atare, fără ezitare, zicându-le români. Faptul acesta, pentru politicianul amintit aici, trebuie să fie un prilej de patriotică înfierare, fiindcă, oricum i-ar privi, pentru el sunt nişte „străini“. Însă despre niciunul dintre cei doi – Dragoş şi Bogdan – nu este vorba în vreun document datat în 1359 sau referitor la 1359, document care să fie pus în vreo legătură cu Moldova.
Există o diplomă dată la 20 martie 1360 şi publicată de mai multe ori, în ediţii critice, în Ungaria şi România, şi care aruncă o lumină asupra Moldovei la 1359. Despre ea a scris recent, în chip judicios, în paginile acestei reviste (Magazin istoric, nr. 1/2009), reputatul istoric Constantin Rezachevici, de aceea nu insist. Dar nu pot să nu observ că documentul în chestiune pune în lumină un eveniment opus celui de întemeiere. Regele Ungariei, Ludovic I de Anjou, îl răsplăteşte pe Dragoş, „credinciosul său român din Maramureş“, pe fiii acestuia, Giula şi Ladu, şi pe moştenitorii lor cu satele româneşti Slatina, Breb, Copăceşti, Deseşti, Hărniceşti şi Sat-Şugatag, cu toate cele ce ţineau de ele, transformându-i pe amintitul Dragoş şi pe ai săi în „nobili adevăraţi“ ai regatului.
Motivele generoasei danii sunt, după obiceiul feudal, „fidelele servicii“ ale acestui Dragoş, mai ales cele militare, în mai multe războaie şi „cu deosebire în reaşezarea ţării noastre a Moldovei“ (in restauratione terre nostre Moldavane), când, de curând, îi întorsese „pe calea statornicei credinţe“ pe „românii răzvrătiţi“ (Olachos rebellantes) din acea ţară. Cu alte cuvinte, Dragoş participase la o expediţie militară pentru înfrângerea unei răscoale din Moldova şi, în urma acesteia, ţara fusese readusă sub ascultarea coroanei ungare.
Din actul acesta în latineşte, emis la începutul primăverii anului 1360, mai toţi istoricii au dedus, pe bună dreptate, că expediţia prin care Dragoş trecuse la est de Carpaţi şi se întorsese apoi în Maramureş cu oastea regească avusese loc în 1359. Nu se putea altminteri, fiindcă campaniile militare nu se făceau decât arareori iarna, pe de o parte, iar răsplata pentru merite nu venea decât după câteva luni bune de la eveniment, pe de altă parte. Astfel, acest cnez român, numit de istorici „Dragoş din Giuleşti“ (după satul maramureşean de baştină, unde era din vechime şi avea să rămână stăpân) a participat în 1359 la o expediţie punitivă în Moldova, contra românilor de-acolo, de unde s-a întors odată cu armata şi a primit drept danie alte sate româneşti, tot la el acasă, în ţara sau voievodatul Maramureşului.
Celălalt personaj, Bogdan, are însă o legătură esenţială cu Moldova, el putând fi socotit adevăratul fondator al ţării independente şi al dinastiei. Cu el începe într-adevăr ceea ce un alt moldovean – Nicolae Iorga – numea „a doua libertate românească“. Spre deosebire de pomenitul Dragoş din Giuleşti, de Dragoş din Bedeu şi de alţii, care fuseseră doar cnezi, mulţi înnobilaţi, Bogdan era voievod al Maramureşului (provenit tot dintr-o familie de cnezi). Exponent al acelei grupări de cnezi care îşi vedeau îngrădite vechile libertăţi prin întărirea dominaţiei ungare în ţara lor maramureşeană, s-a situat în fruntea unei revolte locale prin anii 1342-1343, fiind numit în surse „voievod infidel“ sau „infidel notoriu al nostru“ (adică al regelui Ungariei).
Un document emis de acelaşi rege Ludovic I, la 2 februarie 1365, ni-l prezintă tot în postură de răzvrătit, dar şi de voievod al Moldovei. Prin această diplomă, suveranul Ungariei îl răsplăteşte pe românul Balc, fiul voievodului Sas, şi pe fraţii lui, Drag, Dragomir şi Ştefan, pentru că şi-au vărsat sângele „în ţara noastră moldovenească“, unde voievodul Bogdan şi fiii săi, „fulgeraţi de diavol“, păstrează respectiva ţară pentru ei, spre „paguba“ regelui. Ca urmare, moşia sau cnezatul Cuhea din Maramureş, cu toate satele aparţinătoare (Ieud, Bocicoel, Vişeul de Jos, Vişeul de Sus, Moisei, Borşa, Sălişte şi Săcel), foste ale Bogdăneştilor, sunt dăruite acum lui Balc şi rudelor sale, alungaţi din Moldova. S-a dovedit că acest Balc şi fraţii săi, fiii lui Sas, reveniţi acum forţat în Maramureş, erau nepoţii unui Dragoş, fost voievod al Moldovei. Prin urmare, cândva înainte de 1365 – probabil în a doua jumătate a anului 1363 –, Bogdan cu grupul său de cnezi credincioşi maramureşeni, după circa două decenii de răzvrătire (cu intermitenţe) în Maramureş, şi-a mutat centrul rezistenţei la est de Carpaţi, unde a transformat Moldova, din „căpitănie“ sau ţară românească supusă regelui Ungariei, în ţară românească liberă.
Fireşte, suveranii Ungariei, pătrunşi de misiunea lor recuperatoare şi de calitatea de „regi apostolici“, nu au recunoscut acest lucru, continuând să numească Moldova „ţara noastră“ şi să încerce să-şi impună suzeranitatea asupra voievozilor următori.
Pe de altă parte, cronica lui Jan Dlugosz pune în dreptul anului 1359 o expediţie polonă în Moldova, unde ar fi izbucnit atunci o luptă pentru domnie între Ştefan şi Petru, fiii unui răposat voievod numit tot Ştefan. Acesta din urmă era, probabil, fiul lui Bogdan I şi murise în 1358 (pe când tatăl său era încă în Maramureş), iar Ştefan şi Petru erau nepoţii aceluiaşi Bogdan. Petru, învingătorul, nu este altul decât Petru I al Moldovei, iar bătălia în care au intervenit polonezii poate fi cea de la Codrii Plonini, din Ţara Şepeniţului (între Sniatyn şi Cernăuţi), din anul 1368. Prin urmare, Dlugosz plasează greşit episodul în 1359. Dar chiar dacă anul 1359 ar fi corect, el nu arată nici în cheie polonă vreo întemeiere şi în niciun caz vreuna legată de Dragoş ori Bogdan.
Datele istorice actuale cele mai credibile ne spun că, după expediţia antitătară a regelui Ludovic I din 1345, suveranul ungar a instalat la est de Carpaţi un voievod fidel lui, ales dintre românii maramureşeni şi numit Dragoş, care a domnit probabil între 1347 şi 1354. Identitatea acestui Dragoş nu este însă deocamdată cunoscută. A urmat apoi voievodul Sas (1354-1363). În timpul lui, moldovenii, numiţi români de izvoarele latino-ungare, s-au revoltat contra tutelei ungare, dar au fost înfrânţi cu ajutorul lui Dragoş din Giuleşti (în 1359). O nouă revoltă (din 1363), condusă de astă dată de fostul voievod al Maramureşului, Bogdan de Cuhea, a fost norocoasă pentru moldoveni şi a dus la adevărata fondare a Moldovei libere. Un cronicar maghiar zice clar că în acel moment fosta „căpitănie“ s-a lăţit (transformat) în ţară (in regnum est dilatata). Bogdan şi-a mutat centrul propriei sale rezistenţe din voievodatul ori ţara Maramureşului (unde nu mai putea face faţă) în voievodatul ori ţara Moldovei, unde condiţiile erau mai prielnice.
Cum se vede cu uşurinţă, anul 1359 nu are nicio legătură cu întemeierea Moldovei ori cu „statalitatea“ ei – cum le place unora să spună. Moldova era demult „descălecată“ şi întemeiată. Pe teritoriul său, încă la 1234, erau consemnate „anumite popoare care se chemau români“, adică organizaţii politice româneşti, în cadrul cărora fiinţau episcopii bizantine. Mai devreme, pe la 1150, un letopiseţ menţionează localitatea Bolohovo (Volohovo), situată în „ţara românilor“, în zona Haliciului. Regii Ungariei şi-au aţintit privirile spre estul Carpaţilor încă din secolul al XIII-lea, după ce au încheiat (spre anul 1200) cucerirea militară a Transilvaniei. Prima formă de expansiune ungară în această regiune, numită pentru un timp „Cumania“, au fost diocezele catolice.
Ulterior, după mai multe razii tătare de jaf, campaniile ungare îndreptate contra acestor cavaleri ai stepei au condus la subordonarea unora dintre cnezatele şi voievodatele de pe teritoriul Moldovei. O astfel de formaţiune a fost cea dinspre vest şi nord-vest, transformată de suveranii angevini într-o marcă de apărare, condusă de nobilul român Dragoş din Maramureş, credincios al regelui Ungariei. Acesta a fost privit de românii localnici din Moldova drept voievod şi fondator al unei dinastii: Dragoş – Sas – Balc. Nici nu avea cum să fie altminteri, din moment ce Maramureşul şi Moldova făceau parte din aceeaşi arie de civilizaţie.
Când presiunile suzeranului ungar au devenit prea apăsătoare, o parte dintre românii locali s-au răsculat şi au făcut-o în câteva rânduri. Un astfel de episod este cel din 1359, când au fost înfrânţi (cu sprijinul unui alt român maramureşean, pe care îl chema tot Dragoş!). Altădată însă, cândva înainte de 1365 (poate prin 1363), o astfel de revoltă, în fruntea căreia se plasase voievodul român maramureşean Bogdan, a ieşit victorioasă. În acei ani, 1363-1365 (ruperea de dependenţa ungară şi înfrângerea unui oşti ungare trimise spre pedepsire), s-a jucat cu adevărat soarta viitoare a Moldovei: ţara românească de la est de Carpaţi a evitat astfel statutul Transilvaniei (de ţară românească supusă şi inclusă în Ungaria), devenind o domnie de sine stătătoare, cu principi unşi „din mila lui Dumnezeu“, „singuri-stăpânitori“ şi autocratori, numiţi uneori în izvoare chiar ţari (adică împăraţi; termenul de ţar provine din latinescul Caesar). Ei s-au considerat depozitarii şi continuatorii marii tradiţii bizantine, în sensul dat de Nicolae Iorga expresiei „Bizanţ după Bizanţ“.
Printr-un joc al hazardului, explicat detaliat în paginile revistei Magazin istoric (cel mai recent, cum spuneam, de prestigiosul istoric Constantin Rezachevici), tradiţia şi legenda au asociat numele de Dragoş cu vânătoarea rituală a bourului şi au plasat evenimentele acestea, după circa 300 de ani de la presupusa petrecere a lor, în anul 1359. Aceasta nu înseamnă că nu putem să le evocăm şi în anul de la naşterea domnului 2009. Amintirea faptelor trecute este oricând binevenită, fiindcă uitarea poate să devină duşmanul înţelepciunii şi al bunei cuviinţe. Dacă însă o aniversare, pornită de la fapte reale ori imaginare, incită la legalizarea minciunii şi la perpetuarea urii, este mai bine să nu se facă. Or, pentru unii înverşunaţi „moldovenişti“, cei aşa-zişi 650 de ani de „statalitate“ au devenit o bună ocazie de exprimare a urii lor nemărginite faţă de România şi de români şi, prin extensiune, faţă de Occident, faţă de lumea liberă, faţă de democraţie şi, prin opoziţie, a admiraţiei neţărmurite faţă de Rusia, limba rusă, bolşevism, comunism, Eurasia etc.
Trebuie însă să evităm transformarea istoriei în armă de luptă politică. În Republica Moldova există, între multele partide, şi unul numit „Patria-Moldova“, care fetişizează moldovenismul, dorind să transforme aşa-numita identitate moldovenească în ceea ce ea nu a fost niciodată. Dar asta e treaba lui de partid politic, liber să susţină ceea ce-i place. Susţinerea aceasta poate merge oricât de departe, dar nu trebuie să ajungă la falsificarea istoriei. Temători de o pretinsă „absorbţie“ a „patriei lor libere“ de către „inamicul“ numit România, moldoveniştii exaltaţi uită că românii există ca popor cel puţin din secolele IX-X şi că încă de-atunci ei locuiau, alături de alte neamuri, în tot spaţiul carpato-dunărean şi balcanic. Cei mai importanţi domni ai Moldovei şi-au numit principatul lor „Ţara Românească“, de la Petru I şi Roman I la Ştefan al III-lea (cel Mare). Marele Ştefan, într-o scrisoare către Senatul Veneţiei, numeşte ţara de la sud de Carpaţi „l’altra Valachia“, adică „cealaltă Ţară Românească“, fiindcă prima Ţară Românească era pentru el chiar Moldova! Dar miile de documente poloneze care folosesc în chip constant numele de „Ţara Românească“ atunci când se referă la Moldova? Să nu mai pomenim aici sutele de călători străini (clerici, militari, umanişti) din secolele XIV-XVIII, care îi numesc români şi pe munteni, şi pe olteni, şi pe moldoveni, şi pe transilvăneni, scriind clar că ei vorbesc cu toţii aceeaşi limbă şi că se mândresc fiindcă se trag din romani!
Natural, românii s-au bătut şi între ei, cum au făcut şi nemţii, şi francezii, şi italienii, şi spaniolii, şi ruşii. Au existat rivalităţi între ţările şi provinciile româneşti, au fost domni moldoveni care au atacat Muntenia şi invers, s-au născut graiuri ale limbii române şi chiar dialecte, s-au manifestat gelozii şi uri etc. Unii moldoveni s-au simţit profund frustraţi când s-a fixat capitala României la Bucureşti, iar Iaşii s-au transformat într-un molcom oraş de provincie. Dar ce provincie! Una în care, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, s-a făurit aproape toată cultura românească modernă, cu Junimea lui Maiorescu şi Convorbirile literare, cu Eminescu, Creangă, Alecsandri, cu A.D. Xenopol şi câţi alţii! Nici o parte dintre transilvăneni nu au fost foarte fericiţi când s-au văzut, după 1918, daţi la o parte şi uneori umiliţi. Dar toate acestea nu aveau nimic de-a face cu Ţara numită România. Ţara era una, făurită cu jertfe de sânge, şi soarta ei nu se punea în discuţie. De mic am învăţat de la „buneii“ (cum se zice, aşa de frumos, în Basarabia!) mei din Ardeal că Ţara nu e ca o pâine din care să ia fiecare câte o felie şi să plece, ci trebuie să fie ca un templu, în care fiecare e dator să aducă, cu pioşenie, câte o jertfă sau ofrandă, adică să pună ceva de preţ. E cam acelaşi lucru cu ceea ce le spunea preşedintele Kennedy conaţionalilor săi americani, anume să nu se întrebe atât ce le-a dat ţara lor, ci mai degrabă ce au dat ei ţării.
Până la urmă, cu greu, unitatea românească organică a învins dezbinările. Iar moldovenii au fost vajnici ilustratori şi apărători ai unităţii româneşti, încă din Evul Mediu şi de la începuturile Epocii Moderne. Astfel, Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce îi laudă pe toţi cei care sunt „de neamul moldovenilor“, adică pe toţi românii, pentru că „una sunt“ şi provin de la Roma. Prinţul Dimitrie Cantemir a scris Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor, demonstrând admirabil unitatea etnică şi lingvistică românească. Va fi fost şi el un „românounionist“ (barbarismul aparţine articolului discutat aici)! Dar ce facem cu Varlaam, Dosoftei, Asachi, cu Alecsandri şi Kogălniceanu, cu Eminescu şi cu Ion Creangă, cu Costache Negri, cu Gheorghe Panu, cu Vasile Pogor, Petre Carp, Nicolae Iorga, George Călinescu, George Enescu, Grigore Vieru şi câţi alţii? Ei, neîncetând nicio clipă să fie moldoveni, au fost şi români, unii chiar înfocaţi români şi unionişti. Ce facem cu Hora Unirii a lui Alecsandri ori cu Doina lui Eminescu? Le scoatem din cărţi, din biblioteci, din conştiinţe şi le ardem? Ce le spun „moldoveniştii“ copiilor lor, când aceştia îi întreabă de ce a scris Eminescu „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,/Ţara mea de glorii, ţara mea de dor“? Că Eminescu a fost duşmanul Moldovei, fiindcă s-a dat cu românii!? Este absurd şi revoltător! Oricum, dacă îi eliminăm pe toţi intelectualii de marcă, creatorii, scriitorii, oamenii politici moldoveni care s-au socotit români din conştiinţa publică a Republicii Moldova, aceasta rămâne fără cultură şi fără istorie! Sau rămâne cu una contrafăcută, cum se întâmplă acum sub ochii noştri.
Republica Moldova fiinţează ca stat şi va putea fiinţa probabil mult şi bine, dacă aşa va vroi „Mama Rusia“. Adevărul însă nu poate fi prefăcut în minciună. Toată lumea ştie că la baza Republicii Moldova nu stă nicio „statalitate“, ci abuzurile istorice săvârşite de Imperiul Ţarist şi de U.R.S.S. Fără smulgerea cu forţa din trupul Moldovei a teritoriului dintre Prut şi Nistru, nu ar fi fost nicio gubernie numită Basarabia şi nicio Republică Moldovenească! Că autorul articolului comentat aici iubeşte Răsăritul şi urăşte Occidentul, că vede Moldova legată ombilical de „Mama Rusia“ şi de Eurasia, este treaba lui.
Moldovenii însă nu au fost şi nu sunt nici azi un popor distinct şi nu vorbesc altă limbă decât cea românească. Ei fac parte din naţiunea română, iar naţiunile, în această parte de Europă, există independent de graniţele politice, fixate adesea după interesele celor puternici. A fi moldovean, ardelean, bănăţean, oltean, dobrogean etc. şi român în acelaşi timp este la fel de firesc cu a fi saxon şi german, toscan şi italian sau burgund şi francez în acelaşi timp! Niciodată calitatea de moldovean nu s-a opus celei de român, ci ele au mers şi merg foarte bine împreună. Fireşte, dacă istoria va hotărî astfel, după secole de evoluţie distinctă, moldovenii rupţi de România (prin abuzul marelui vecin de la răsărit) ar putea deveni o naţiune. Dar asta nu se poate întâmpla prin lege, prin decizie luată de sus de către vreun „organ“ conducător.
Toţi oamenii din lume au şi identităţi regionale ori locale şi naţionale în acelaşi timp. Fără să fie vreo contradicţie între acestea. Tot produsul unor minţi pervertite este şi pretinsa „limbă moldovenească“! Şi Austria este o ţară separată de Germania, dar unde s-a auzit de „limba austriacă“? Toţi austriecii ştiu că vorbesc limba germană şi cu asta basta. Nimănui nu i-a trecut prin minte să considere această limbă numită germană un pericol la adresa „statalităţii“ Austriei. Şi Elveţia sau Belgia sunt state, dar nu a inventat nimeni limba elveţiană şi, respectiv, belgiană, pentru pretinsa fortificare a „statalităţii“ lor. O limbă nu se botează ca o stradă ori ca un parc, prin hotărârea „organelor alese“, ci ea vine din fundul istoriei, cu numele sedimentat prin generaţii întregi de moşi şi strămoşi.
Falsificarea grosolană a trecutului, inventarea de „statalităţi“ ca temeiuri pentru anumite politici actuale, prostirea celor ignoranţi cu lozinci staliniste etc. sunt practici ruşinoase, care trebuie denunţate. Închei cu optimista constatare, venită de demult: se poate prosti un om pentru un timp, se pot prosti mai mulţi oameni pentru un timp, dar nu se poate prosti toată lumea tot timpul. Până la urmă, adevărul iese la iveală şi, odată cu el, se repară treptat şi nedreptăţile!

 

 


Powered by Joomla!.