forex trading logo
Română (România)English (United Kingdom)


Perioade Istorici Carti Forum

Autentificare



Evenimente viitoare

No current events.

Evenimente trecute

Parteneri

Banner
Banner
Home
CARE A FOST PĂCATUL LOR?
There are no translations available.

„Oamenii erau foarte speriaţi. Trăiau într-o continuă stare de frică, dar «aşteptând» parcă acel moment. Şi a venit. S-a întâmplat într-o noapte mai întunecoasă decât de obicei. Au intrat peste noi vreo 4-5 soldaţi înarmaţi, de parcă am fi fost cei mai periculoşi criminali. Eram dezbrăcaţi şi n-am reuşit să luăm decât câteva lucruri. Ce-am putut. În câteva clipe eram în tren, îndreptându-ne spre... De fapt nu ştiam unde mergem. Fratele meu Anatol nu avea decât 4 ani şi era foarte speriat. Sora, Zinaida, mai mică cu 6 ani decât mine, nu era acasă. Învăţa la Bălţi, dar când a aflat despre deportarea noastră, s-a urcat în tren şi a venit la noi. Nu a rezistat. Despărţirea era prea grea, mai ales în acele condiţii.“

Sunt mărturiile Mariei Heiu, în vârstă de peste 80 de ani, originară din satul Târnova, raionul Donduşeni, Basarabia, trecută prin chinul deportărilor siberiene. După jumătate de veac, doamna Maria îşi aminteşte, cu ochii în lacrimi, fiecare zi din drama trăită acum 50 de ani. Se întâmpla în luna iunie 1949, când întreaga Basarabie era supusă unui val de deportări în masă, teroare şi umilinţă, greu de imaginat. Ajunsă pe lista neagră din cauza a 15 ha de pământ pe care le avea în proprietate, familia Mariei Heiu a fost ridicată, odată cu cel de al doilea mare val de deportări operate de organele represive sovietice, împreună cu alte 90 de familii din satul Târnova. „Tatăl meu era sigur că va fi ridicat, în primul rând din cauza lotului de pământ pe care îl aveau în posesie, şi-apoi pentru că, înainte de a veni ruşii peste noi, când România era întreagă, el era un om foarte respectat, fiind decorat în repetate rânduri pentru munca pe care o îndeplinea cu stăruinţă. Nu a furat niciodată şi şi-a slujit ţara aşa cum credea de cuviinţă“, mărturiseşte doamna Maria.

După mai multe zile de drum obositor, „încărcătura“ a ajuns la destinaţie, Bulanovca, un sat foarte mic, situat chiar în mijlocul unei păduri din regiunea Tiumeni, Siberia. „Era foarte frig. În jur mizerie. Locul în care ni s-a spus că vom trăi nu semăna deloc cu un cămin primitor. Era o bojdeucă întunecoasă fără nimic în ea“, spune bătrâna. Imediat ce au ajuns în sat, familiile deportate au muncit un timp la tăiat lemne. „Era foarte greu, dar nu ne-am împotrivit niciodată. Nu am îndrăznit nici măcar să plângem. Trăiam tragedia în tăcere. Mama însă nu-şi putea stăpâni trăirile. A plâns foarte mult. S-a şi îmbolnăvit din cauza asta. A avut la un moment dat o hemoragie puternică şi era foarte palidă. Am crezut atunci că sunt ultimele momente din viaţa ei, că o vom pierde, iar acele locuri ca gheaţa vor fi ultimele imagini din viaţa ei. Cu ajutorul lui Dumnezeu însă, mama s-a recuperat şi am încercat să ne continuăm viaţa. Am muncit apoi la o întreprindere de ţesut covoare şi eram foarte apreciate“, povesteşte doamna Maria. Astfel, îndurând în tăcere, dar neîncetând să lupte, familiile deportate au reuşit să scape cu bine din această închisoare, mai degrabă a sufletului, decât a trupului. Povestea însă nu se încheie aici. Lăsate să plece din Siberia, familiile deportate nu mai aveau unde se întoarce. Casele cu tot ce era în ele nu le mai aparţineau. Acestea erau folosite de către autorităţile nou instalate în cu totul alte scopuri. Doamna Maria Heiu mărturiseşte că în acele momente nu se gândea decât la un singur lucru, de ce nu murise Stalin cu câţiva ani mai înainte, pentru ca românii să nu mai fie nevoiţi să treacă prin această tragedie.

Au reuşit să depăşească toate greutăţile, stabilindu-se la Drochia. În scurt timp, s-au mutat la Chişinău, pentru că fraţii doamnei Maria au vrut să studieze acolo. Astăzi, unica alinare şi bucurie a bătrânei sunt cele două fiice ale sale, Zinaida şi Ala, fără de care, spune ea, nu s-ar descurca. După un coşmar care a durat câţiva ani buni, ani de frig, suferinţă şi nedreptate, statul, în afară de pensia mizeră de 257 lei moldoveneşti (aproximativ 60 lei noi), nu le oferă absolut nimic. Nici măcar sprijinul moral, de care aceştia au atâta nevoie. Deşi acum spun „slavă Domnului că a trecut“, deportaţii se mai întreabă încă, totuşi, care a fost păcatul pentru care au plătit atât de scump... Nu toate poveştile celor deportaţi au avut însă un asemenea deznodământ. Este vorba despre cazul şocant al fratelui tatălui Mariei Heiu, Gheorghe Ispravnic. Acesta fusese primar în localitatea Târnova, în iunie 1941, iar, odată cu primul val de deportări, familia lui a fost ridicată desculţă şi dezbrăcată, fără a i se permite să ia vreo haină. Gheorghe a fost despărţit de soţia şi de cei cinci copii foarte mici, fiind deportaţi în direcţii diferite. Domnul Gheorghe nu a mai aflat nimic despre soarta soţiei şi a copiilor. A supravieţuit două săptămâni în Siberia, după care a murit din cauza gerului.
 


Powered by Joomla!.