forex trading logo
Română (România)English (United Kingdom)


Perioade Istorici Carti Forum

Autentificare



Evenimente viitoare

No current events.

Evenimente trecute

Parteneri

Banner
Banner
Home
GRANIŢELE SÎNT NEGOCIATE ŞI... IMPUSE
There are no translations available.

Probabil că sunt foarte puţine ţările europene care să nu aibă – chiar dacă nu le afişează în public – frontiere în discuţie, fie şi pentru numai câţiva kilometri. Tocmai de aceea prin Acordurile semnate la Helsinki şi prin Pactul de stabilitate în Europa, semnat la Paris, în 1995, frontierele europene au fost garantate, aşa cum au fost stabilite la sfârşitul celui de al doilea război mondial. Modificările care s-au produs totuşi au avut loc în condiţii speciale şi, în mod evident, au rezultat în urma acordului marilor puteri.

De ce, atunci, să mai readucem în discuţie probleme de frontieră ale României? Mai ales că, în cazul articolului ce urmează, statul care a provocat aceste probleme – U.R.S.S. – nu mai există?

În primul rând, pentru corecta informare a opiniei publice, în condiţiile în care apar articole pe asemenea temă, nu întotdeauna bine documentate. Apoi, pentru a atrage atenţia contemporanilor, prin lecţiile trecutului, să nu mai repete greşelile.

În intervalul 1940-1948, frontiera dintre România şi U.R.S.S. a suferit mai multe modificări. O parte a ei s-a aflat chiar în afara oricărei reglementări juridice, fie ea şi arbitrară. Puţini ştiu că frontiera putea să arate altfel decât a fost consfinţită în final. Cercetările întreprinse în arhivele din fosta U.R.S.S. ne-au permis să aducem la lumină câteva mărturii inedite, care limpezesc împrejurările dramatice ce au premers stabilirea definitivă a liniei de demarcaţie dintre cele două state.

Tratatul de Pace semnat la Paris, la 10 februarie 1947, între Naţiunile Unite şi România preciza în Partea I. Frontiere, art. 1: „Frontierele României, indicate în harta anexată Tratatului de faţă (anexa I) vor fi cele care erau în fiinţă la 1 ianuarie 1941, cu excepţia frontierei româno-ungare, care este definită în articolul 2 al Tratatului de faţă. Frontiera sovieto-română este astfel [s.a.] fixată în conformitate cu dispoziţiile acordului sovieto-român din 28 iunie 1940 şi ale acordului sovieto-cehoslovac din 29 iunie 1945.”

Dacă frontierele României – cu excepţia celei cu Ungaria erau cele din 1 ianuarie 1941, de ce a mai fost nevoie de precizarea, subliniată prin acel „astfel” pentru frontiera româno-sovietică? Să urmărim evoluţia acesteia, începând cu anul 1940.

În primul rând, în 28 iunie 1940, nu se încheiase nici un acord sovieto-român. Fuseseră doar notele ultimative ale guvernului sovietic şi răspunsul celui român, ceea ce cu greu s-ar putea numi un acord. Iar schimbul de note privise doar Basarabia şi nordul Bucovinei, nu şi ţinutul Herţa, cu o populaţie exclusiv românească şi care nu făcuse niciodată parte din Imperiul Rus sau din cel Habsburgic; el fusese ocupat, la sfârşitul lunii iunie 1940, de trupele sovietice, odată cu celelalte două teritorii româneşti.

S-a crezut o vreme că ocuparea ţinutului Herţa s-ar fi datorat faptului că se trasase pe hartă frontiera cu un creion cu mină groasă, cei câţiva milimetri de pe hartă în- semnând în realitate zeci de kilometri. De fapt, sovieticii au ocupat Herţa cu bună ştiinţă, din cauza căii ferate care trecea prin zonă, legând nordul Basarabiei de Cernăuţi, deci cele două noi posesiuni răpite la 28 iunie 1940.

Nu trebuie uitat nici faptul că guvernul sovietic a dorit şi după 28 iunie 1940 să obţină şi sudul Bucovinei, după cum o demonstrează insistenţele lui V.M. Molotov în convorbirile cu liderii nazişti, la Berlin, în noiembrie 1940. Încă la 25 iunie 1940, comisarul poporului pentru Afaceri Străine, Molotov, preciza ambasadorului german la Moscova că Uniunea Sovietică nu ridicase faţă de Ungaria problema Ucrainei Subcarpatice pentru că nu o socotea „actuală”. Ocuparea Bucovinei, fie doar şi a unei părţi din ea, era un prim şi obligatoriu pas pentru dobîndirea unei importante poziţii strategice din care Uniunea Sovietică putea controla Europa Centrală.

Un alt sector de frontieră care nu putea fi justificat prin „acordul sovieto-român din 28 iunie 1940” se afla în Delta Dunării. Aici, partea sovietică modificase, la 26 octombrie-5 noiembrie 1940, prin forţa armelor, graniţa stabilită prin articolele 45 şi 46 din anexa IV a Tratatului de Pace de la Berlin, din 13 iulie 1878. Motivul acţiunii sovietice fusese garantarea de către Germania şi Italia, simultan cu Dictatul de la Viena, a teritoriului României şi sosirea Misiunii militare germane în România, la 12 octombrie 1940. Sovieticii marcau astfel interesul lor pentru Balcani. La protestul ministrului român la Moscova, Grigore Gafencu, din 12 noiembrie 1940, adjunctul comisarului poporului pentru Afaceri Străine, A.I. Vîşinski, a replicat: „cele câteva insule dunărene nu au nici o importanţă pentru România”, dar pentru U.R.S.S. „întărirea poziţiilor sale pe braţul Chilia prezintă un interes însemnat. Este vorba despre un interes defensiv, date fiind împrejurările, situaţia internaţională şi unele aspecte ale stărilor politice din vecinătate, ca şi unele legături de prietenie cu Germania” (adică relaţiile româno-germane). Până la 22 iunie 1941, data atacului împotriva U.R.S.S., nu se ajunsese la vreun acord între Bucureşti şi Moscova privind linia frontierei în zona Deltei Dunării.

Aşadar, în momentul semnării Tratatului de Pace, la 10 februarie 1947, linia de frontieră româno-sovietică nu coincidea în întregime cu prevederile acestuia, teritorii care ar fi trebuit să se găsească în posesia statului român rămânând dincolo de graniţele sale. Acest fapt nu avea o recunoaştere internaţională, nici măcar una printr-un acord bilateral.

În timpul războiului, Stalin şi-a manifestat dorinţa să obţină întreaga Deltă a Dunării (Magazin istoric, nr. 7/1997). În articolul 9 al proiectului, nefinalizat, al protocolului confidenţial sovieto-englez elaborat la Moscova în decembrie 1941 se spunea: „În scopul asigurării securităţii U.R.S.S., România să predea teritoriul gurilor Dunării cu cele trei braţe”. În acelaşi document se vorbea despre revenirea Basarabiei şi nordului Bucovinei în componenţa U.R.S.S. „în graniţele de stat existente la 22 iunie 1941”. În preajma Conferinţei miniştrilor de Externe ai celor trei mari puteri aliate de la Moscova, din octombrie 1943, o notă sovietică de uz intern afirma că, deoarece România încălcase „acordul din 27-28 iunie 1940” privind frontiera cu U.R.S.S., aceasta trebuia restabilită conform amintitului „acord”. Un alt document, din 10 ianuarie 1944, în care erau formulate propuneri privind organizarea postbelică, preciza că U.R.S.S. trebuia să aibă, la sfârşitul războiului, „graniţe strategice favorabile”, care puteau fi, în principiu, cele din 1941, fără ca aceasta să excludă modificări ale frontierelor cu Polonia, România, Finlanda sau alte ţări. În orice condiţii, se sublinia în document, trebuia să se ajungă la o graniţă comună între Uniunea Sovietică şi Cehoslovacia, chiar dacă aceasta implica modificări ale graniţei cu Polonia sau România

La 12 septembrie 1944, la Moscova, se semna Convenţia de armistiţiu dintre Naţiunile Unite şi România. La articolul 4 se prevedea restabilirea frontierei de stat dintre U.R.S.S. şi România, aşa cum fusese „stabilită prin convenţia sovieto-română din 28 iunie 1940”. Aşa cum am precizat deja, ţinutul Herţa şi modificările produse în octombrie-noiembrie 1940 la graniţa din sectorul Deltei Dunării nu intrau sub incidenţa „convenţiei” din 28 iunie 1940.

Instrucţiunile guvernului român date delegaţiei trimise la Moscova pentru negocierea armistiţiului precizau, la punctul 5: „În chestiunea frontierelor este de la sine înţeles că Comisia urmează să depună toate sforţările pentru obţinerea unei soluţii cât mai favorabile pentru ţara noastră. În orice caz, ar trebui insistat asupra problemei regiunii Herţa şi a ostroavelor din Delta Dunării.” Tentativa părţii române de a aborda aceste probleme au eşuat, Molotov refuzând categoric orice discuţie. În momentul discutării reformulării articolului din Convenţie privind Transilvania, delegaţia română şi-a manifestat interesul pentru restabilirea graniţei comune între România şi Cehoslovacia. Partea sovietică a evitat să discute despre acest subiect, deoarece nu dorea să-şi dezvăluie încă intenţiile faţă de Ucraina Subcarpatică.

Având în vedere că atât Convenţia de armistiţiu, cât şi Tratatul de Pace de la Paris invocă „acordul” româno-sovietic din 28 iunie 1940, ca bază pentru fixarea frontierei de stat dintre cele două ţări, ar trebui să deducem că în intervalul 1944-1947 nu a intervenit nici o schimbare în poziţia celor două ţări. În realitate, situaţia a fost alta.

La 7 ianuarie 1946, Biroul politic al C.C. al P.C.(b) al Uniunii Sovietice a adoptat o rezoluţie prin care aproba proiectul de directive pentru delegaţia sovietică care avea să participe la Conferinţa adjuncţilor miniştrilor de Externe de la Londra în vederea perfectării tratatului de pace ce urma să fie încheiat cu România. Directivele precizau că delegaţia trebuia să se menţină pe poziţia propunerilor prezentate la Conferinţa de la Londra a miniştrilor de Externe (11 septembrie-2 octombrie 1945) şi a acordurilor interaliate convenite atunci. Delegaţia sovietică trebuia să amâne discutarea problemei schimbării graniţelor României, motivând că „nu a primit încă materialele necesare”.

Nu era vorba de problema Transilvaniei, lămurită la punctul trei (se menţinea propunerea sovietică potrivit căreia întreaga Transilvanie urma să revină României), nici de Basarabia şi nordul Bucovinei, pentru că propunerile sovietice din 12 septembrie 1945 prevedeau, între altele, preluarea în textul tratatului de pace a mai multor articole ale convenţiei de armistiţiu, iar propunerile britanice din 17 septembrie şi cele ale S.U.A., din 19 septembrie 1945, recunoşteau că frontiera româno-sovietică trebuia să fie cea stabilită prin „acordul” din 28 iunie 1940. Deci, punctul 4 al instrucţiunilor, intitulat „În legătură cu problema schimbării graniţelor României”, se referea la altceva. În primul rând la sectorul frontierei din Delta Dunării. Dar nu numai la acel sector. Existau semne clare că autorităţile sovietice nu doreau doar obţinerea unei frontiere comune cu Cehoslovacia, ci şi alipirea Ucrainei Subcarpatice şi, în acest context, posibile modificări ale frontierei de nord a României, în zona Maramureşului.

Astfel, în ajunul primei reuniuni a Consiliului Miniştrilor de Externe – organism creat la Conferinţa de la Potsdam (17 iulie-2 august 1945), care urma să funcţioneze ca organ permanent pentru încheierea tratatelor de pace cu Italia, Bulgaria, Finlanda, Ungaria şi România - linia frontierei româno-sovietice avea mai multe segmente incerte şi fierbinţi.

Un document sovietic, nesemnat, intitulat „Şedinţa din 6 septembrie 1945 la C.C. al P.C.(b)”, preciza la punctul 1: „Cu privire la graniţa sovieto-română pe cursul inferior al Dunării”: „S-a decis: Să se convină nemijlocit cu guvernul român ca graniţa sovieto-română la Dunărea inferioară să treacă pe şenalul navigabil al canalului Sulina, neridicând această problemă în Consiliul Miniştrilor [de Externe – n.a.]. Drept compensaţie pentru concesia guvernului român referitor la această graniţă să nu fie prezentată guvernului român revendicarea de alipire a oraşului Sighet la R.S.S.U.[craineană] şi a liniei de cale ferată care-l străbate şi, de asemenea, să fie cedat României raionul Herţa, cu excepţia căii ferate şi a teritoriului raionului situat la nord de această cale ferată.” La punctul 14 se consemna laconic: „Cu privire la convorbirile cu Groza referitoare la problema graniţei sovieto-române pe şenalul canalului Sulina.”

Între 4 şi 13 septembrie 1945, o delegaţie guvernamentală română, condusă de primul ministru Petru Groza făcea o vizită la Moscova. Documentele sovietice la care am avut acces, ca şi stenograma şedinţei din 14 septembrie 1945 a Consiliului de Miniştri al României, consacrată acestei vizite, nu cuprind referiri la discutarea vreunei probleme referitoare la graniţa româno-sovietică.

Nu avem, deocamdată, elemente suplimentare pentru a încadra mai bine în context acest document necunoscut din 6 septembrie 1945. Să mai semnalăm şi proiectul unei note adresate de V. Molotov vicepreşedintelui Consiliului de Miniştri şi ministru al Afacerilor Străine, Gheorghe Tătărescu. Documentul, nedatat, începe cu fraza: „În legătură cu discutarea, care urmează să aibă loc, a tratatului de pace cu România, guvernul sovietic consideră de dorit reglementarea, împreună cu guvernul român, a problemei graniţei sovieto-române.” În proiect se menţiona că în 1940 nu se ajunsese la o înţelegere în comisia mixtă româno-sovietică pentru stabilirea graniţei în zona gurilor Dunării. Se preciza că guvernul sovietic aprecia „o soluţie justă a acestei probleme prin fixarea liniei de frontieră la gurile Dunării pe braţul Chilia şi ramificaţiile de sud ale acestuia”.

În acelaşi document se preciza că era necesar să fie reglementată şi problema noului segment al frontierei româno-sovietice în zona Ucrainei Subcarpatice. Se atrăgea atenţia că situarea pe teritoriul României, în zona oraşului Sighet, chiar pe graniţa româno-sovietică, a căii ferate care unea partea de Vest cu cea de Est a Ucrainei Subcarpatice crea multe dificultăţi de ordin economic şi de altă natură. „Guvernul sovietic socoteşte potrivit să fie rectificată graniţa în această zonă astfel încât întreaga cale ferată Tacevo-Rahovo să se afle pe teritoriul Uniunii Sovietice. O astfel de rectificare a graniţei va însemna mutarea ei cu 4-6 kilometri sud pe un segment lung de aproximativ 50 km.” Oraşul Sighet urma să rămână României. De asemenea, trebuia constituită Comisia mixtă sovieto-română pentru marcarea frontierei de stat dintre U.R.S.S. şi România.

La Conferinţa de Pace de la Paris, delegaţia sovietică a prezentat ca anexă pe care se indica traseul frontierelor româneşti o hartă la scara 1:1 500 000. De obicei, la trasarea frontierelor se utilizau hărţi la scara 1:20 000, tocmai pentru a putea fi precizate detaliile. În plus, harta conţinea erori. Astfel, insula Corbu de pe Dunăre, care era a României, apărea ca aparţinând Iugoslaviei.

Profitând de erori, Gheorghe Tătărescu, vrând să provoace, indirect, discutarea în Conferinţă a situaţiei ostroavelor din Delta Dunării ocupate în 1940 de U.R.S.S., a înaintat Conferinţei un memorandum privind insula Corbu. Delegaţii britanici şi americani au înţeles substratul demersului românesc şi au ridicat problema ostroavelor. Dar delegaţia sovietică a replicat că problema nu figura în memorandumul românesc şi deci nu putea fi luată în discuţie.

Tătărescu a regretat că fusese prea subtil. Spre sfârşitul lunii ianuarie 1947, cu mai puţin de două săptămâni înaintea semnării tratatului, el le-a declarat lui Bodnăraş şi Petru Groza că trebuie să ridice din nou problema revenirii la România a ostroavelor de pe braţul Chilia, pentru că altfel va fi socotit trădător.

La 29 ianuarie 1947, E. Bodnăraş i-a transmis ambasadorului sovietic la Bucureşti, S. Kavtaradze, poziţia lui Tătărescu, ca şi opiniile lui Petru Groza şi a sa proprie. Pare mai degrabă o tentativă românească – în care cei trei membri ai guvernului de la Bucureşti şi-au împărţit rolurile – de a determina, în perspectivă, o modificare a poziţiei sovietice. E. Bodnăraş a precizat că el şi P. Groza nu împărtăşeau soluţiile propuse de Gh. Tătărescu, că tratatul trebuia semnat aşa cum era şi că nu trebuia să fie ridicată nici o problemă în legătură cu modificarea frontierei româno-sovietice şi, în special, cu ostroavele de pe braţul Chilia. Dar. Totodată, Groza transmitea prin Bodnăraş propunerea ca guvernul sovieitic, după semnarea tratatului, să facă unele corecturi ale graniţei drept compensaţii pentru ostroavele menţionate. „În acest sens, Groza s-a referit la convorbirea sa cu tovarăşul Stalin [referire desigur la convorbirea din septembrie 1945 –n. aut.]. Groza doreşte ca după semnarea Tratatului de Pace să fie transmis României oraşul Herţa şi după aceea, ceva mai târziu, bucata de teritoriu pe care trece calea ferată Siret-Halmei.” În raportul său, Kavtaradze preciza că „Bodnăraş a spus că Groza şi ei (prietenii [comuniştii – n.a.]) îl vor determina pe Tătărescu să semneze Tratatul de pace fără a ridica vreo pretenţie faţă de Uniunea Sovietică şi-i vor da de înţeles că guvernul sovietic va acorda o oarecare compensaţie pentru ostroavele de pe braţul Chilia.” La răspunsul ambasadorului că tratatul trebuie semnat fără ridicarea vreunei pretenţii sau cereri, Bodnăraş „a rugat totuşi ca să se aducă la cunoştinţa guvernului sovietic cele de mai sus.”

La 4 februarie 1948, la Moscova a fost semnat Tratatul de prietenie, colaborare şi asistenţă mutuală dintre U.R.S.S. şi România. În aceeaşi zi, era semnat şi un Protocol referitor la precizarea parcursului liniei frontierei de stat între R.P.Română şi U.R.S.S. în care, între altele, se preciza că graniţa „se continua... de-a lungul fluviului Dunărea, de la Pardina la Marea Neagră, lăsând insulele Tătaru Mic, Daleru Mic şi Mare, Maican şi Limba de partea Uniunii R.S.S. [...] Insula Şerpilor, situată în Marea Neagră, la răsărit de Gurile Dunării în cadrul Uniunii R.S.S.”.

După o confruntare de mai mulţi ani, Uniunea Sovietică îşi impunea voinţa şi fixa frontiera cu România aşa cum dorea.
 


Powered by Joomla!.