forex trading logo
Română (România)English (United Kingdom)


Perioade Istorici Carti Forum

Autentificare



Evenimente viitoare

No current events.

Evenimente trecute

Parteneri

Banner
Banner
Home
BASARABIA CEA DIFERITĂ DE RUSIA
There are no translations available.

„Domnul Pelivan e un bărbat bine făcut, în floarea vârstei, fiu de răzeşi, răsărit din pământul binecuvântat al Basarabiei, faţă liniştită, duioşie în glas, zâmbet dulce în privire. Vorbeşte cu glas lin, într-o românească literară“. Astfel îl descria un martor ocular pe cel care cuvântase în numele Partidului Naţional Moldovenesc (era unul dintre fondatorii formaţiunii) la istorica şedinţă din 21 noiembrie 1917 de constituire a Sfatului Ţării de la Chişinău, care avea să proclame unirea Basarabiei cu România câteva luni mai târziu, la 27 martie 1918.

Ioan Pelivan (1876-1954; Magazin istoric, nr. 3/1971, 12/1993) era un luptător pentru drepturile naţionale şi culturale ale românilor basarabeni, atât de oropsiţi sub stăpânirea ţaristă insaturată în 1812, pentru emanciparea lor, pentru unire cu România. Născut în ţinuturile Orheiului a făcut studii la Seminarul Teologic (Duhovnicesc) din Chişinău. Şcoala avea 10 clase (4 de gimnaziu şi 6 seminarul propriu-zis), cu menirea de a pregăti, în primul rând, viitori preoţi. Nu a urmat cariera teologică. A studiat dreptul. A fost, în România Mare, deputat şi senator, ministru de Justiţie (1919), membru marcant al Partidului Naţional-Ţărănesc.

Arhivele Naţionale ale României păstrează un bogat fond documentar Ioan Pelivan. Aici se află şi câteva pagini de însemnări privind anii de studiu la Seminarul Teologic din Chişinău, evocatoare mai ales a atmosferei de intensă rusificare promovată de guvernanţii ţarişti în Basarabia de la sfârşitul secolului XIX. Tinerii erau sistematic îndepărtaţi de la cunoaşterea limbii, culturii şi istoriei românilor. Erau ponegrite şi asuprite valorile naţionale, se instauraseră umilinţa şi teama de a-ţi declara originea şi apartenenţa la marea familie a fraţilor de peste Prut. În pofida acestor aspre măsuri – şi Ioan Pelivan le redă emoţionant în notaţiile sale –, în sufletele şi cugetele tinerilor seminarişti se dovedeau mai puternice chemările ancestrale ale neamului, aşa cum răzbăteau ele din cântecele, dansurile, poveştile sau tradiţiile străbune. Textul lui Ioan Pelivan – inedit din câte cunoaştem – reprezintă notaţii în vederea unui studiu mai amplu, cu multe adnotări, adăugiri, corecturi sau eliminări. I-am transcris însemnările păstrând unele particularităţi stilistice. Autorul foloseşte peste tot, aşa cum se obişnuia în epocă, noţiunile de „moldovan“ şi „moldovenesc“ pentru a-i desemna pe locuitorii de dincolo de Prut. Cuvintele sau pasajele neclare din original, unele repetiţii ş.a. eliminate de noi din text, precum şi intervenţiile noastre explicative le-am marcat prin paranteze drepte. Titlul şi subtitlurile ne aparţin.

În mai 1950 Ion Pelivan a fost ridicat de Securitate de la domiciliul din Bucureşti, str. I.L. Caragiale nr. 7, şi închis în temniţa de la Sighet, unde a şi sfârşit la 24 ianuarie 1954. Mulţi ani mai târziu, în aprilie 1976, rămăşiţele sale au fost reînhumate în cimitirul mănăstirii Cernica, în parcela unde îşi dorm somnul cel veşnic şi alţi fruntaşi ai Sfatului Ţării: Pantelimon Halippa, Elefterie Sinicliu, Dumitru Bogos, Vlad Bogos, Daniel Ciugureanu ş.a.

Ioan Lăcustă

Epoca în care mi-a fost dat să fac Seminarul Teologic (1892-1898) era dintre cele mai reacţionare în Rusia. Domnia ţarului Alexandru III (1881-1894) a fost, în cea mai mare parte, îndreptată pentru reducerea la minimum a libertăţilor acordate de ţarul Alexandru II Liberator. Se ştie că domnia lui Alexandru II [1855-1881] a fost o epocă de mari reforme în Rusia. Sub acest împărat se eliberase ţărănimea din robie (19 februarie 1861) şi se împroprietărise. Sub el se făcuse reforma justiţiei, reforma administrativă, se hărăzise autonomia zemstvelor [administraţiile locale] şi municipiilor etc.

„Autocrat voiesc să mor...“
Ţarul Nicolae II (1894-1917), condus – ca şi augustul său părinte – de faimosul reacţionar Constantin Petrovici Pobedonosţev, oberprocuror al Sf. Sinod, poreclit „geniul rău al Rusiei“, de la început (1894) s-a arătat duşman al libertăţilor şi autonomiilor, spre cari năzuiau popoarele Rusiei, între cari cel dintâi poporul velicorus, şi nu s-a sfiit în audienţă solemnă să califice ca „nişte visuri nebune“ dezideratele timide pentru înfiinţarea în Rusia a regimului constituţional (pentru înlocuirea regimului autocrat prin regimul constituţional), deziderat exprimat de delegaţii zemstvelor şi municipiilor, adică de cei mai autorizaţi reprezentanţi ai poporului, ai tuturor claselor obşteşti. „Autocrat m-am născut, autocrat voiesc să mor“, aşa răspundea Nicolae II rudelor sale apropiate, cari văzând pericolul revoluţiei îl implorau să inaugureze în ţară un regim mai democratic.

Dacă în inima Rusiei – Velicorossia (Marea Rusie) – domnea reacţiunea cea mai neagră, se poate uşor închipui ce se făcea în provinciile mărginaşe ale imperiului şi în ţinuturile (regiunile) locuite de popoare neruse, ca Polonia, Finlanda, Ucraina, Gruzia, Basarabia. După epoca de autocârmuire şi de „pronomii“ (privilegii), ce fusese hotărâte Basarabiei de împăratul Alexandru I „pentru totdeauna“ (1818), cu suirea pe tron a ţarului Nicolae II începe pentru provincia noastră o perioadă care trebuia să aibă sfârşit moartea naţională a elementului nostru moldovenesc. Toată structura vieţii sociale şi economice din Basarabia era în contrazicere cu structura vieţii din restul Rusiei, unde totul era clădit pe instituţiile de robie a clasei ţărăneşti, unde domnea o legislaţie arhaică cu moravuri antediluviale, aşa de bine zugrăvite de scriitorii ruşi ca Gogol, Turgheniev, Griboedov etc. Natural că guvernanţii şi funcţionarii trimişi din fundul Rusiei pentru administrarea Basarabiei, deprinşi cu calapodurile vieţii ruseşti, nu se puteau împăca cu structura vieţii de aici şi cu legile şi „obiceiurile pământului“ din această provincie, unde niciodată nu fusese robie (afară de ţigani şi vecini), unde existau oarecari libertăţi şi nu era nimic rusesc, afară de armată şi unele oficialităţi.

În toropeală şi amorţire
Această împrejurare nu a putut decât să grăbească asimilarea forţată a Basarabiei. Se desfiinţaseră încetul cu încetul toate drepturile şi „pronomiile“. Începe izgonirea limbii moldoveneşti din aşezămintele publice, din justiţie şi administraţie, din şcoli şi chiar din biserici, introducându-se în schimb limba rusă. Se opreşte tipărirea cărţilor moldoveneşti. Se închide tipografia eparhială fondată de mitropolitul Gavriil B[ănulescu]-Bodoni [1746-1821; în 1813 ţarul l-a numit în fruntea bisericii din Basarabia; el a înfiinţat Seminarul Teologic, cu o tipografie eparhială]. Se închid catedrele de limba moldovenească în Seminarul Teologic, Liceul nr. 1 şi aiurea. Se interzice tipărirea paralelă a textului moldovenesc din revista bisericească Ştirile eparhiale şi aşa mai departe. [În acest val de rusificare şi de deznaţionalizare, arată I. Pelivan, primii care au cedat au fost unii din „tagma boierească“. Ea a fost „clasa care s-a «asimilat» cea dintâi. Ca probă evidentă – notează I. Pelivan – se pot servi două fapte: că în Duma imperială, nici un deputat nu şi-a ridicat glasul pentru limba moldovenească în şcoala noastră primară şi că în mişcarea noastră naţională şi unionistă din 1917-1918 tagma boierească nu a luat parte nici în cea mai mică măsură“. Clerul, de asemenea, în mare parte începuse să se rusifice.]

La epoca când îmi făceam eu studiile în Seminarul din Chişinău întreaga tagmă preoţească, afară de mici excepţii [...] se afla într-o stare de toropeală şi amorţeală specific rusească. În toate şcolile spirituale, vorbirea limbii moldoveneşti de către elevi era oprită cu desăvârşire. Nu numai la lecţii, ci şi în antracturile [recreaţiile] dintre lecţii, în internate, la gazde particulare, pe uliţă, în tren etc. Vinovaţii erau supuşi la pedepse aspre. Ţin minte un caz ce s-a întâmplat personal cu mine, când eram de 12 ani. Eram în clasa a 2-a a şcolii spirituale. În timpul antractului vorbeam cu un camarad moldoveneşte. Se întâmplă că ne aude nadziratelul (pedagogul) Popov, care ne apucă pe amândoi de ureche, zicând [text rusesc]. Adică pe româneşte: „De ce behăiţi voi în limba voastră de berbec?“ Doctrina panslaviştilor ruşi [...] asupra celor trei „elefanţi“, adică principii, pe care se sprijină întreaga clădire a imperiului ţarilor – autocratismul, ortodoxismul şi naţionalismul velicorus – se inspira elevilor şi elevelor pe nesimţite. Şcolarilor mai în vârstă, mai ales celor din clasele superioare ale Seminarului, li se tălmăcea că Rusia are misiunea de la Dumnezeu de a stăpâni lumea întreagă şi că această lume trebuie salvată de influenţa primejdioasă politică, morală şi culturală a Franţei voltairiane, ateiste şi republicane, a Franţei putrede şi degenerate, a Franţei care este patria revoluţiilor şi a tuturor ideilor şi curentelor imorale şi antisociale [...]

Li se mai tălmăcea elevilor că Rusia este cea mai mare şi mai tare ţară din lume, că nici o altă ţară nu are ceva asemănător cu „ţar puşca“ şi „ţar colocol“ din Moscova, faimoasele „tun“ şi “clopot“ [de dimensiuni uriaşe, 40 t şi, respectiv, 200 t, aflate în Complexul Kremlinului] (asta pentru cei mai tineri), şi că alte ţări, popoare şi seminţii (ca grecii, bulgarii, sârbii, românii, muntenegrenii, cehii şi alţii) scăpaţi de sub jugul turcilor şi altora trăiesc numai prin mila, bunătatea, ajutorul şi răbdarea singurstăpânitorilor ţari ai Rusiei şi ai pravoslavnicului popor rus. Despre România nu se spunea aproape nimic. Doar numai că era vecină cu gigantul nostru Imperiu rus. În manualul de Geografie generală pentru şcolile secundare, despre România nu se vorbea decât pe un spaţiu de 20-30 rânduri. Tot aşa şi în manualul de Istorie generală. Privitor la istoria românilor, ţin minte că profesorul Seminarului Teologic din Chişinău, Elefterie Eliseevici Mihalevici, la lecţii ne povestea că despre originea românilor există în ştiinţa istorică două teorii. După una, românii ar fi de origine ţigănească. Ca probă de verosimilitate a acestei teorii dânsul se referea la lăutarii ţigani din Basarabia veniţi din România, cari într-adevăr spuneau că sunt români şi vorbesc româneşte.

După altă teorie, mai ştiinţifică, românii ar fi urmaşii şi descendenţii tâlharilor exilaţi acum 18 veacuri pentru faptele lor criminale din Roma şi Italia în Dacia cucerită de împăratul Traian, după cum Rusia îşi trimite pe hoţii săi şi elementele periculoase statului în Siberia. Despre limba moldovenească ni se spunea că ea este o limbă cu totul primitivă, limbă mojicească, vorbită numai de ţărani, proşti şi inculţi, limbă în care nu se putea exprima nici o idee abstractă sau mai înaltă, o limbă veche slavă stricată, un fel de jargon amestecat cu cuvinte ruseşti, turceşti etc. Şi că limba moldovenească nu are nimic comun cu limba românească. Tineretul nostru şcolar în majoritatea lui era aşa de convins de această „axiomă“, încât nu-şi putea închipui că poate să existe în limba românească geometria, matematica, fizica, algebra..., adică ştiinţă şi literatură. În biblioteca fundamentală a Seminarului Teologic existau cărţi vechi moldoveneşti, încă de pe timpul când în această şcoală se preda limba moldovenească. Existau şi cărţi ruseşti privitoare la istoria şi literatura moldovenească-românească. Însă în această bibliotecă puteau să pătrundă şi să profite de ea numai profesorii. Pentru uzul seminariştilor exista o altă bibliotecă, unde puteau intra numai cărţile cenzurate de comisia specială de pe lângă Sf. Sinod.

În toamna anului 1898, într-o duminică, vine la „priint“ (Şcoala Eparhială) pe jos să-şi vadă fetiţa care era în clasa 4 sau 5 o biată dăscăliţă, dintr-un sat din apropierea Chişinăului, cu o pareche de dasagi plini cu mere şi perje [prune] pentru „duducuţa“ ei. Biata dăscăliţă era desculţă şi îmbrăcată cum dăduse Dumnezeu. Intrând în tinda de jos de la intrarea principală a şcolii, dăscăliţa roagă pe portăriţă, „mătuşa Marina“, o bătrână simpatică moldovancă, să i se anunţe fata că i-a venit mama, spunându-i numele şi clasa fetei. Peste câteva minute în odaia de primire („priiomnaia“), unde se aflau câţiva musafiri – seminarişti ce se plimbau cu rudele sau cunoştinţele eleve din „priint“ – se iveşte „duducuţa“, fiica dăscăliţei, care, văzându-şi jos [holul era mai jos cu câteva trepte decât sala de primire] pe maică-sa desculţă şi prost îmbrăcată, i-a fost aşa ruşine să vorbească cu ea, încât întorcându-se roşie ca sfecla spuse colegelor sale că „asta nu este mama mea, că mama mea nu este moldovancă-ţărancă“. Biata dăscăliţă, amărâtă şi umilită, a trebuit să se întoarcă acasă, fără să-şi poată vedea „duducuţa“.

Ruşinea liceenei
Un alt caz. Domnişoara Marusia P., din Chişinău, fiica unui proprietar de moşie în Chişinău, „ghimnazistă“ din clasa 6 de liceu (Liceul „Regina Maria“ de astăzi), la începutul anului şcolar în septembrie 1900 trebuia să plătească nişte taxe la liceu. Cum taxele se ridicau la câteva sute de ruble, cum în fiecare an taxele acestea erau plătite personal de mama domnişoarei Marusia P., şi în acest an doamna P., o moldovancă vrednică şi cuminte, o gospodină rară, care însă nu făcuse decât şcoala primară, nu ştia decât foarte puţin „pa ruski“ şi nu purta capelă ca cucoanele, ci un batiz [şal] negru frumos, exprimă dorinţa de a merge ea în persoană, împreună cu „ghimnazista“ la liceu pentru a plăti taxele cuvenite. Domnişoara însă se împotriveşte ca să meargă şi maică-sa la liceu, spunând că va plăti singură taxele şi fel de fel de pretexte, iar la urma urmei declară deschis, cu lacrimi în ochi că îi e ruşine să meargă cu mamă-sa, căci aceasta „nu ştie ruseşte şi apoi nu e nici îmbrăcată ca cucoanele, n-are nici pălărie în cap şi că colegele, ca şi pedagogele şi profesoarele ei o să râdă de dânsa, zicând că e din familie proastă de moldoveni, de mojici. Cazul acesta arată că şi în şcolile civile se făcea aceeaşi politică de rusificare. Un al treilea caz. În 1906, seminaristul C-nu, fiu de preot, molipsit de curentul moldovenesc pornit de gazeta Basarabia [unul dintre întemeietorii ei a fost chiar I. Pelivan], răspândeşte această gazetă între „intelighenţii“ din judeţul său natal, Bălţi. Gazeta cerea, între altele, limbă moldovenească în şcoli, administraţie, justiţie etc. Cucoana „matuşca“, mama seminaristului nostru, care era absolventă a Şcolii Eparhiale, ascultând cetindu-i-se Basarabia, s-a înfuriat grozav. Iată cum a reflectat dânsa asupra gazetei: „Săracu’ împărat!, zise ea. O să se îmbolnăvească de oftică când va auzi de pacostea aceasta de Basarabie. Sunt buni de spânzurat ticăloşii cari scot această gazetă“ [...] La fel ca această „matuşcă“, judecau nouăzeci la sută din clasa ei. Majoritatea seminariştilor, aproape toţi, eram de la ţară. Atât în copilăria noastră, cât şi apoi în timpul vacanţelor pe când eram la Şcoala spirituală şi apoi la Seminar, adeseori auzeam din gura poporului nostru epitetele şi reminiscenţele nu prea măgulitoare la adresa ruşilor [...] Deşi se refereau la epoca de ocupaţie, rechiziţii şi cvartiruiri ale armatelor ruseşti în Basarabia, totuşi întrebuinţarea lor dovedea că sentimentele de antipatie pentru stăpâni încă nu dispăruseră. Pe de altă parte, adeseori auzeam din gura ruşilor aşezaţi în Basarabia la adresa moldovanilor noştri următoarele caracteristici: „moldovan-bouan, moldovan-cap de bou“ [...] Aceasta dovedea, şi noi mai mult o simţeam instinctiv, decât o înţelegeam, că între ruşi şi moldoveni exista o duşmănie surdă şi tăcută, un dispreţ reciproc, care se manifesta în unele cazuri pe faţă [...]

Corul Mitropoliei din Iaşi
Apoi, la alimentarea simţului nostru moldovenesc contribuiau în mare măsură Cântecele moldoveneşti care, mi se pare, niciodată nu ieşise[ră] din uzul Seminarului. E drept că la sărbători şi petreceri oficiale ele nu se cântau. Însă la petreceri şi ocazii particulare, acasă la Crăciun şi Paşte, la zilele onomastice ale prietenilor şi rudelor noastre, în timpul recreaţiilor etc., cântecele noastre se executau şi se gustau cu mai multă plăcere, cu mai mult entuziasm ca cele ruse. Atât melodiile, cât şi conţinutul lor mai mult vorbeau inimilor noastre şi impresionau mai mult decât cele străine. Când sosea la Chişinău renumitul cor al Mitropoliei din Iaşi, sub direcţiunea lui Gavriil Musicescu, toate galeriile din teatrul „Blagorodnoe Soborul“, unde Musicescu fărmăca lumea cu concertele sale, erau ocupate aproape numai de seminarişti. A doua zi după concert, noi seminariştii repetam, cele mai multe ori, în „curilca“ (odaia de fumat) toate melodiile auzite în ajun, silindu-ne să imităm în extensie şi cele mai mici nuanţe observate la maestrul Musicescu. De asemenea, mari servicii aduceau cauzei româneşti în Basarabia, şi nouă seminariştilor în special, trupa românească de teatru a lui Bobescu şi Pechea Alexandrescu. Nu era seminarist, mai ales din clasele superioare, care să lipsească de la Teatrul Românesc, chiar cu riscul de a fi pedepsit. Aici noi aveam fericita ocazie să ascultăm admirabile melodii româneşti, să vedem jucându-se minunatele dansuri naţionale, străvechile costume naţionale şi să auzim vorbindu-se frumoasa limbă românească literară. Nu mai vorbesc de conţinutul unor piese de teatru care ne făceau cunoscute viaţa, traiul şi trecutul din ţara românească, care ni se părea atât de depărtată. Într-o măsură destul de importantă serveau aceeaşi cauză şi lăutarii români (mai mult ţigani şi evrei) îmbrăcaţi în costume naţionale, ce aproape în permanenţă desfătau pe vizitatorii restaurantelor „Naţional“, „Şweiţarskaia“, „Londra“ etc. Toate acestea nu puteau să rămână fără ecou în sufletele noastre. Piese teatrale, cântece, dansuri, costume – toate acestea formau o bună hrană, cimentau simţul nostru moldovenesc. Dar simţul acesta rămânea numai simţ, rămânea instinct, de la el până la ceea ce se numeşte conştiinţă naţională era o distanţă mare. Noi, din punct de vedere naţional, încă orbecăiam prin întunerec. Pentru a ne dezmetici cu desăvârşire ne lipsea un important şi puternic factor. Acest factor era cultura, naţiunea. Or, în ciclul obiectelor ce ni se predau, precum şi în cărţile ce ni se recomandau pentru cetire nu intra absolut nimic ce ar fi putut deştepta sentimentul nostru naţional, ce ar fi putut trezi interesul pentru poporul nostru, pentru limba lui, pentru trecutul şi viitorul lui. Tot gândul, toată atenţia, toată dragostea, toată mintea noastră erau îndreptate spre Rusia, spre poporul rus, spre tot ce e rusesc. Pentru a ne deschide complet ochii, pentru a putea da jos legătura de pe ochii noştri, ni trebuia cărţi româneşti, din cari am fi putut învăţa limba noastră, istoria poporului nostru, literatura lui...

Un tomuleţ din Creangă
Or, cărţile româneşti ne lipseau cu desăvârşire. Cele bisericeşti, cu slove chirilice, ce le găseam la ţară prin biserici ori casele preoţilor, nu ne spuneau decât foarte puţin. Sunt sigur că dintre preoţii basarabeni cari au absolvit Seminarul până la 1917 mulţi nu au avut ocazia să vadă carte românească decât după Unire. A fost un caz şi un noroc excepţional faptul că eu, fiind încă în clasa 2 sau 3 a Seminarului, am dat peste gramatica şi crestomaţia română a lui Dovcev (Chişinău, 1862). O procurase nu ştiu de unde seminaristul Vasile Spana, care era cu doi ani mai mare ca mine şi cu care stătem la aceeaşi gazdă. Cartea lui Dovcev a fost prima carte românească în care am găsit ceva notiţe despre gramatica, literatura şi istoria românilor. Ţin bine minte că nici o poezie rusă din câte învăţasem sau cetisem până atunci nu mi-a mers la inimă aşa cum a mers balada sau [loc gol] aflate la Dovcev. Era ceva rupt din sufletul meu, din sufletul moldovanului. Pe urmă mai găsisem şi în casa preotului Alexandru Popovski din Chişinău un tomuleţ de povestiri ale lui Ion Creangă, pe care, împrumutându-l pentru câteva zile, l-am citit cu o plăcere pe care niciodată nu o simţisem în cetirea poveştilor ruseşti. Mă fărmăca mai ales frumuseţea limbii. Începeam să mă conving că limba moldovenească atât de ponegrită de rusificatori nu este mai urâtă ca cea rusească şi că în limba moldovenească se pot exprima idei abstracte şi înalte. Începeam să cunosc că limba e frumoasă, numai că nu o cunosc îndeajuns. Începea să se trezească în mine şi sentimentul de milă pentru moldoveni, care erau trataţi aşa de prost de către veneticii stăpânitori, precum şi de „cozile de topor“. Din nenorocire, cultura naţională a moldovenilor în timpurile şi împrejurările de atunci era ceva imposibil.

Cu toate acestea, deşi înăbuşit, spiritul moldovenesc al tagmei preoţeşti când a fost posibil s-a manifestat încă cu mult înainte de Unire. În 1905, când slăbise hainirile [prigonirile] ţarismului, din tagma duhovnicească imediat s-au ridicat preoţi ca Constantin Parfenie, Alexandru Istrati, Constantin Popovici, arhimandritul Gurie Grosu [Magazin istoric, nr. 3/1999], Ioan Bălteanu, Ioan Bivul ş.a., cari au cerut şi obţinut dreptul de reînfiinţare a tipografiei moldoveneşti, de reînfiinţare a catedrei de limba moldovenească în Seminarul Teologic, de înfiinţare a aceleiaşi catedre în Şcoala Eparhială etc. În 1917, imediat după prăbuşirea ţarismului, tagma noastră duhovnicească a fost aceea care în felul cel mai lăudabil şi onorabil dintre cele dintâi organizaţii şi confrăţii locale a cerut pentru Basarabia autonomia naţională, autonomie bisericească, mitropolit moldovan în fruntea bisericii basarabene etc. La 20 martie 1918, tagma duhovnicească, prin reprezentantul său în Sfatul Ţării, care era preot A. Baltaga, fără nici o discuţie sau ezitare, se declară pentru Unire. Nu este întâmplător faptul că în fruntea mişcării naţionale şi unioniste din 1917-1918 se găsesc tot absolvenţi ai Seminarului Teologic.
 


Powered by Joomla!.