forex trading logo
Română (România)English (United Kingdom)


Perioade Istorici Carti Forum

Autentificare



Evenimente viitoare

No current events.

Evenimente trecute

Parteneri

Banner
Banner
Home
1940-1941. ÎN BASARABIA OCUPATĂ
There are no translations available.

Cedarea Basarabiei către U.R.S.S., în urma ultimatumului sovietic din 26 iunie 1940, prin care România era somată să renunţe şi la partea de Nord a Bucovinei şi la ţinutul Herţa, a declanşat un lung şir de suferinţe pentru populaţia românească rămasă pe loc. Este şi situaţia autorului acestor însemnări, învăţător pe atunci în Manzâr, un sat de lângă Tighina. Avea 32 ani, era căsătorit, cu doi copii mici. Într-un manuscris inedit, păstrat în colecţiile Bibliotecii Academiei Române, îşi povesteşte viaţa înainte şi după cel de-al doilea război mondial. Să urmărim şi noi câteva fragmente din însemnările privind cele întâmplate atunci, în vara lui 1940.

Întreaga populaţie a Basarabiei, dar mai des cea de pe platoul Manzârului, a observat o frecventă mişcare de avioane, de la Răsărit spre Apus şi invers. Toată lumea se întreba: ce semnificaţie au acestea?

Pe după 20 iunie 1940, pe platoul Tighinei se întâmplau frecvente „rătăciri de avioane sovietice“, care aterizau pe terenul de aeroport al Tighinei. Autorităţile române trimiteau la Tiraspol avioanele sovietice, împreună cu echipajele lor. În zilele de 26-27 iunie 1940 o frecvenţă de avioane sovietice – ca niciodată, dar nimănui nu-i venea în gând o acţiune premeditată sovietică asupra Basarabiei şi Bucovinei. Locuiam în vecinătate cu primarul Gh. Dolăriţei, fost plutonier major şi apoi avansat sublocotenent de jandarmi pentru merite excepţionale în jandarmerie. Pe ziua de 27 iunie 1940, pe la orele 16 după-masă, văd că soseşte în Manzâr o unitate de armată română. Era destul de agitată, dar nu spunea nimeni nimic. Seara, pe la orele 21.00, vine la mine primarul Gh. Dolăriţei şi mă întreabă: „Ce faci, cumetre, pleci sau nu?“ (Gh. Dolăriţei îmi botezase fetiţa, care se născuse la 27 august 1938). Eu l-am întrebat: „Unde să plec?“ Abia atunci am aflat de la primar că U.R.S.S. a dat ultimatum în problema cedării Basarabiei. Primarul şi preotul, care aveau căruţe şi cai proprii, scoseseră de corvoadă câte 2-3 căruţe din sat. Apoi, şeful postului de jandarmi şi şeful secţiei de jandarmi procedaseră la fel; pe la orele 22.00 din noaptea de 27 spre 28 iunie au părăsit satul, în urma turmelor de oi carakiul caracul. Pe ziua de 28 iunie, după o noapte şi o zi de călătorie, au ajuns la linia Prutului.

Eu, cu soţia şi cu doi copii între 2 şi 4 ani, şi încă mai aveam o mătuşă – femeie bătrână – a soţiei, am început să ne uităm în toate părţile: Cum să plecăm? Cu ce să plecăm? Ce să luăm? Aveam o situaţie fără nici o ieşire. A doua zi, din noapte, am ieşit la şosea. Era lume peste lume şi cu toţii erau speriaţi. De plecat – nici gând, că nu aveam nici un mijloc de transport. Pe la orele zece şi jumătate a sosit în comuna Manzâr – în trecere – o unitate militară română. M-am dus să vorbesc cu comandantul. I-am spus situaţia. El s-a uitat la mine şi mi-a spus: Rămâneţi în voia soartei, nici cu noi nu ştim ce se va întâmpla. Pe la 11 şi jumătate, din ziua de 28 iunie, asupra satului Manzâr au apărut avioane sovietice, care au şi aterizat pe izlazul comunal. Am rămas sub ocupaţia sovietică. Dar, din cauză că făcusem nişte împrumuturi de la Casa Corpului Didactic din Bucureşti şi de la Banca Învăţătorilor din Tighina, pentru cumpărarea casei în care locuiam şi pentru reparaţia ei, din cauză că aproape întregul meu salariu şi al soţiei ni se reţinea în contul datoriilor, atunci nu mai aveam în casă nici măcar 10 lei. Întrebarea: Cu ce să pleci? Cine va avea grijă de noi toţi etc? De bine, de rău, mai aveam făină pentru pâine, mălai pentru mămăliguţă, nişte păsări pe lângă casă, deci hrană aveam. Dar, pe drum, cu ce să plecăm? Am rămas sub ocupaţie. Era la 28 iunie, iar salariile le primeam mai târziu. Nu mai ştiam ce se va întâmpla cu noi. După instalarea autorităţilor săteşti şi orăşeneşti sovietice, la începutul lui iulie 1940, am fost invitaţi la Tighina, pentru a ne prezenta autorităţii şcolare sovietice şi pentru a ne încasa salariile pe luna iunie 1940. Ni s-au achitat în ruble nişte sume cu totul derizorii. Am venit acasă, dar armata sovietică în trecerea ei prin oraşe, prin sate, a curăţat toate magazinele de mărfuri, încât rămăseseră prăvăliile goale. Noi nu mai aveam ce cumpăra. Pe la finele lunii august, am fost chemaţi la Tighina, pentru a urma cursuri pedagogice, acei care doresc să lucreze în învăţământ; cursurile se predau şi în limba rusă, dar şi în limba „moldovenească“. Cu fiecare oră de curs simţeam o tot mai grea apăsare, o nelinişte de nedescris. Auzeam de la unii colegi tighineni – Ciugureanu, Manoilov, Voloşin etc. – „Cu cât te vei acomoda mai repede, cu atât mai bine va fi pentru d-ta “. Dar cum să mă pot acomoda, când mă vedeam căzut în altă lume, străină cu totul de mine? Întreţinerea la cursuri era pe contul nostru propriu. Am terminat salariile primite în ruble, iar pe luna iulie, dacă nu lucrasem la soviete, nu ne plătea. După cursuri, am plecat acasă, la Manzâr.

Pe la sfârşitul lui septembrie, au venit în Manzâr nişte străini – un evreu şi două rusoaice. Am întrebat: care este situaţia noastră, care lucrasem în Manzâr până la 28 iunie? Nimeni nu ne putea da nici cea mai mică informaţie. În Manzâr se ţineau mitinguri, cu delegaţi sovietici, care ne criticau în faţă că am exploatat norodul. Oamenii din sat se uitau la noi, iar noi eram parcă pierduţi – o situaţie de deprimare. Pe timpul administraţiei sovietice, nu am fost primit să funcţionez ca învăţător în Manzâr, datorită activităţii mele social-culturale de până la 28 iunie 1940; eram socotit colaboraţionist cu un stat străin.

De la 1 septembrie până la 6 noiembrie 1940, am fost trimis să funcţionez în satul Alexandreni, sat de ucraineni, dar, necunoscând limba, mi s-a desfăcut contractul şi am fost trimis să-mi caut post undeva în R.S.S. Moldovenească. [La 12 octombrie 1924, autorităţile sovietice, care nu recunoscuseră unirea Basarabiei cu România, au creat pe malul stâng al Nistrului, în regiunea Tiraspol, Republica Socialistă Sovietică Autonomă Moldovenească, intrată în componenţa R.S.S. Ucrainiene. La 2 august 1940, după ocuparea Basarabiei, sovieticii au proclamat R.S.S. Moldovenească, care includea şi fosta republică autonomă]. Manzârul şi Alexandrenii făceau parte din R.S.S. Ucraina, în care se preda numai în limba ucraineană şi rusă. M-am dus la raionul Căuşani şi am fost trimis să lucrez în satul Saiţi (unde fusesem numit în 1930 şi unde funcţionasem un an de zile), la distanţă de 3-4 km de Manzâr. Saiţii făceau parte din R.S.S. Moldovenească. Predam la clasele începătoare şi la cursurile de adulţi – seara.

Eram plătit pentru două norme didactice – două salarii, care îmi ajungeau pentru mine şi familie; soţia, cunoscând limba rusă şi având doi copii mici, a fost încadrată la Manzâr. Mergeam la Manzâr duminica dimineaţa, iar seara, în aceeaşi zi, mă întorceam la Saiţi. Prin ordin superior, s-a făcut apel ca să ne înscriem la Secţia scutiţi de frecvenţă a Institutului Pedagogic din Chişinău pentru recalificare şi a putea preda la clasele V-X.

Am fost sfătuit ca să mă înscriu, ca să mai spulber suspiciunile care planează asupra mea, ca fost învăţător român – deci colaboraţionist cu un stat străin, statul român. M-am înscris la Facultatea de Istorie, pentru care am dat examen de admitere. În examenul de admitere, am reuşit cu nota „excepţional“ la geografie şi nota „bine“ la limba „moldovenească“. Profesorul de limbă „moldovenească“ vorbea foarte pocit şi folosea nişte semne diacritice foarte curioase. Am reuşit, devenind student al Facultăţii de Istorie, la Secţia scutiţi de frecvenţă. Ni s-au trimis programele pentru cursurile anului I, dar îmi lipseau cursurile. Examenele de admitere s-au ţinut în timpul vacanţei de iarnă, după al II-lea trimestru. Prin luna martie sau aprilie 1941, am fost chemaţi la Bender, la nişte consultaţii la disciplina marxism-leninism. Lectorul vorbea numai ruseşte. S-au angajat în discuţii numai studenţi evrei şi ruşi, noi, moldovenii, eram mai mult speriaţi, fiindcă nu auzisem despre acele probleme – materialism dialectic, materialism istoric etc. Lectorul a mai deschis discuţiuni asupra problemei importanţei Strâmtorilor. Am înţeles că era vorba despre Bosfor şi Dardanele. Dar fiindcă nu avusesem cursuri, eram străin de toate problemele. Ni s-a spus că, înainte de examen, vor avea loc nişte cursuri de explicare a noţiunilor mai greu înţelese. Pentru noi, românii, totul era de neînţeles, dar am admis şi mergeam şi noi o dată cu valul. Cursurile şcolare s-au încheiat pe data de 1 iunie 1941. Pe data de 20 iunie am pornit spre Chişinău, la cursuri şi apoi la examene.

La 21 iunie eram în Bender, pentru ca în ziua de 22 iunie 1941 să plec mai departe la Chişinău. În gara Bender nu am primit bilet de tren, fiindcă atunci la eliberarea biletului de tren se cerea comandirovcă (delegaţia – permis de plecare). Eu nu aveam nici un fel de comandirovcă. Trenurile erau ticsite de militari, civilii nu aveau acces la tren. Se observa o mare nervozitate, dar nu înţelegeam nimic. Se comunica la radio că la orele 12 va vorbi la radio Stalin, când va face o importantă comunicare. Megafoane, în Bender, erau cam la fiecare al treilea stâlp de telegraf şi de lumină electrică. Timpul trecea încet.

Ne apropiam de stâlpul de telegraf cu megafon, să auzim. Nervozitatea devenea tot mai mare. Nimeni nu vorbea în plus. În mijlocul maselor de cetăţeni circulau foarte mulţi NKVD-işti, şi în haină militară, dar şi în civil, care-şi făceau semne. Populaţia era speriată. Şoselele şi străzile erau pline de armată în trecere, de către Tiraspol spre Chişinău şi pe şoseaua spre Căuşani. Nimeni nu înţelegea nimic ce se petrece, dar nervozitatea devenea tot mai pronunţată. Miliţienii au început să oblige populaţia din târg ca să plece acasă. Lumea se alarmase. S-a apropiat ora 12. Lume multă se grămădise în jurul megafoanelor. La un moment dat, o voce, la radio, anunţă în limba rusă: „Aici este Moscova. Este ora 12. Vorbeşte la radio I.V. Stalin“. Şi îndată a şi început să vorbească Stalin, că: „Germania perfidă, împreună cu România... în mod perfid au dezlănţuit atac asupra Uniunii Sovietice paşnice... Dar că... etc. etc.“. Stalin făcea apel către întreaga populaţie să facă front comun în jurul P.C.U.S. pentru stăvilirea forţelor duşmane ce au înaintat pe teritoriul Uniunii Sovietice. Eu, care trebuia să mă prezint la examene la Chişinău şi din cauză că nu mai puteam străbate la tren, m-am adresat unui ofiţer de miliţie, povestindu-i situaţia mea. Ofiţerul de miliţie mi-a recomandat ca să plec acasă, fiindcă în situaţia creată de starea de război nimeni numai de examene nu se ocupă.

Lumea pe stradă îşi făcea cruce, fiecare în crezul lui. Ieşeam din târg, pe jos, îndreptându-mă spre şoseaua ce ducea la Căuşani. Am rugat pe un ţăran ca să mă ia în căruţă; şi el mergea spre Căuşani. La ieşirea din oraşul Bender erau armate sovietice în marş, cu echipament de război, mărşăluind spre frontul român. O forfotă.

La un moment dat, de pe cursul fluviului Nistru, din jos, spre în sus, la o foarte joasă înălţime, un avion german de vânătoare apare şi se repede asupra aeroportului din Bender-Gâsca, incendiind câteva avioane sovietice la sol, apoi şi-a luat zborul spre linia Nistrului în sus. Lumea, speriată, toată s-a aruncat în şanţul şoselei, şi militari şi civili. După ce a trecut pericolul, după un moment de reculegere, atât armata, cât şi civilii au pornit-o la drum. Ţăranii români îşi făceau cruce şi în şoapte spuneau: „Dă, doamne, de ne scapă!“

În dimineaţa de 3 iulie 1941 – înainte de răsăritul soarelui – au venit organe de NKVD şi gardieni din Manzâr şi m-au arestat. Primise ordin de încorporare de la sovietici, cu indicaţia să nu părăsească localitatea. M-au dus la sfatul sătesc Manzâr, iar de acolo m-au urcat într-o căruţă şi m-au dus la raionul Borodni, din R.S.S. Ucraina. Acolo, într-o pivniţă, i-am găsit pe notarul din Manzâr, Mihail Răileanu, şi pe Ilie Perju un coleg, care fuseseră arestaţi cu o zi înaintea mea. Din Borodni ne-au transportat la Berezina, iar de acolo, încărcaţi în camion, cu mai mulţi arestaţi, am fost transportaţi la închisoarea din Cetatea Albă. În retragerea trupelor ruseşti din Basarabia, în învălmăşeală, am evadat din închisoarea din Cetatea Albă. Întorcându-mă la Manzâr, organele jandarmeriei din Manzâr şi cu pretoriatul militar al diviziei româneşti care trecea prin Manzâr mă căutau, învinuindu-mă de a fi fugit din Basarabia cu ruşii.

După ce am povestit cu tot amănuntul cum am rămas de nu m-am refugiat în 28 iunie 1940, cum am lucrat la şcoala din Saiţi sub administraţie sovietică, cum am fost arestat pe data de 3 iulie 1941 şi cum am evadat din închisoarea din Cetatea Albă, pretoriatul militar al diviziei m-a lăsat liber. Nu am mai fost trimis în judecată.

După eliberarea Basarabiei, în iulie 1941, stăteam acasă. Autorităţile române, cele de la primărie (venise un nou notar, Nicoară Ion din satul Bucşani, jud. Dâmboviţa) şi cele jandarmereşti nu vorbeau cu noi; eram consideraţi duşmani, trădători de ţară. Nu era clarificată situaţia noastră, nu primeam salariu. Era o situaţie dintre cele mai grele; copiii mici şi plus şi o bătrână, în afară de noi doi. Nu aveam nimic de vânzare. Credite nu puteai lua de la nimeni, că nimeni nu avea în acel timp. A venit timpul pentru deschiderea şcolilor. M-am dus la Inspectoratul şcolar la Tighina, ca să vedem care este situaţia noastră. Mi s-a spus mie, aşa cum se spunea tuturor învăţătorilor, ca şi altor foşti salariaţi români, dar rămaşi sub ocupaţia sovietică, că până ce nu vom fi trecut printr-o judecată formată special pentru aceasta pe lângă Prefectura de judeţ şi pe lângă Tribunal, cu privire la comportarea noastră sub ocupaţia sovietică, nu putem fi încadraţi în muncă de statul român, nu avem dreptul să intrăm în şcoală.

Selecţie de I. LĂCUSTĂ
 


Powered by Joomla!.